Vremea a devenit neprielnica pentru sporturi afara, asa ca am parcat bicicleta, am strans trotineta, castile si tot echipamentul de protectie si, in oftaturi prelungi, le-am asezat in locurile in care isi vor petrece iarna, cu gandul la primavara pe care deja o asteptam. Dimineata, cand ne pregateam de scoala, in fata blocului o mamica impingea de zor o tricicleta pentru copii, ca sa o depoziteze si ea in locul bine stiut de la noi din scara blocului. Am oftat amandoua, si eu si pitica, in timp ce ne echipam pentru scoala. La imbratisare si pupicii de la revedere, mi-a soptit in ureche ca si-ar dori sa vina vara din nou, sa iasa la joaca cu totii prietenii ei!

tricicleta-moto-rosu_1A plecat si ma uitam dupa ea, de la fereastra. Un ghiozdan imens i se latea in spate, in timp ce incerca sa tina pasul cu tatal ei. Se grabeau, caci suna clopotelul. Mi s-a strans inima, gandindu-ma ca in urma cu o luna eram pe malul marii si ca inca mai am nisip in masina de atunci, luandu-ma cu toamna, cu scoala si proiectele. Si am vazut, in timp ce imi sorbeam cafeaua, filmul verii acesteia, oarecum asemanator cu toate cele 4 veri de cand am inceput sa prindem si noi intelesul notiunii de vacanta. Dincolo de toate plecarile noastre, de la mare la munte, de la bunicii de aici la bunicii de departe, unele dintre cele mai frumoase momente au fost cele in care seara se intalnea cu prietenii la bloc. Veselia copiilor topaind in gradina blocului, rasetele lor care izbucneau in timp ce se alergau unii pe ceilalti, dar mai ales campionatele pe care le-am organizat si jurizat. Trebuia sa fiu atenta la linia de plecare, la linia de sosire, sa nu triseze careva (nu prea aveau cum, dar ei tot erau suspiciosi), sa nu piarda directia, sa nu se accidenteze, sau sa nu paraseasca traseul. 🙂 Am inceput de la tricicleta, pe vremea cand abia invatasera sa pedaleze. Desi le era inca teama, cand simteau ce avant pot lua cu ea, spiritul de competitie era totusi prezent. Luau curbe si cadeau, se ridicau si mergeau mai departe, dand din pedale, tipand si cerandu-si dreptul la pauza, sa poata relua in forta. Si cereau, pana castigau campionatul. Sau nu, si se suparau rau. Plangeau asa de tare, cu batistele fluturand, incat nimeni si nimic nu ii ostoia. Intrau in casa doar la promisiunile ca maine seara isi vor putea lua revansa. Nu mai contau tantarii sau oboseala de peste zi, in seara urmatoare erau prezenti la campionat.

Cand ma uitam la ei, imi aminteam de copilaria noastra, cu prietenii si cu jocuri din zori pana in seara, catarandu-ne in copaci si jucand Ratele si vanatorii. Erau campionatele noastre, pe care voiam la fel de mult sa le castigam. Ma intreb si acum, oare ce or mai face campionii de atunci? Ca tare dor imi e de ei si de vremurile acelea…

Sursa foto: Noriel