Se tot vorbeste in stanga si dreapta despre competitivitate, de goana dupa cupe, medalii si diplome, de ambitiile parintilor, implinite pe spatele copiilor. Cu cat se umple Facebook-ul de poze cu  odrasle razand stirb cu o medalie atarnata de gat, cu atat se infiereaza mai tare vocile care desfiinteaza concursurile scolare si chiar competitiile de aptitudini.

Cand simti ca nu mai ai piept sa iti tina inima

Sunt curioasa insa daca vreunul din posesorii acestor idei categorice s-a aflat vreodata in papucii parintelui competitiv. Pentru ca da, intr-o prima faza, parintele e ala competitiv. A simtit vreodata acel omul mandria de a-si vedea copilul terminand o competitie sportiva primul? I-a tremurat vreodata haina pe el la propriu, cand copilul lui se pregatea sa intre pe scena? Si-a inghitit vreodata lacrimile de emotie, amestecata cu bucurie?

Eu am fost in papucii aia si este fantastic de frumos, dar groaznic de periculos in acelasi timp. Ma numar printre parintii ai caror copii au un talent nativ evident. Nu sunt toti asa si nu e cazul sa intram in panica, sa ii fortam sa mearga pe un drum unde e clar ca nu sunt chemati, numai ca sa faca performanta in ceva. Au toata viata in fata sa li se aleaga calea.

Copil talentat, ce facem cu el?

Sunt insa cazuri in care copilul manifesta un talent aparte si eu consider ca intra in rolul nostru de parinti sa vedem la ce sunt buni copiii nostri, ce le place – ideal ar fi sa coincida cele doua, daca nu, talentul nu este suficient si sa le favorizam dezvoltarea talentului.

Noi am descoperit talentul artistic la fetita noastra pe la doi ani. Inca de atunci ii era mai usor sa se exprime prin cantat, mai degraba decat prin vorbit. Nu ne-am infiintat la poarta Conservatorului :), ci am ales mai degraba sa ii cultivam dragostea pentru muzica. Ii puneam sa asculte diverse genuri, ii cantam, o duceam la manifestari muzicale adecvate varstei.

Cand a implinit 5 ani, am intrat alaturi de ea in lumea copiilor cantareti. Am inscris-o intr-un grup de copii si a inceput sa urmeze si cursuri individuale de canto. La cateva luni dupa ce a inceput sa cante, profesoara ne-a spus ca este pregatita sa participe la primul concurs de interpretare vocala.  Asa cum intuiam, a fost pe scena ca la ea acasa. Fara emotii, cu dezinvoltura si bucurie.

Parintele competitiv e doar un copil nevindecat

Au urmat apoi alte si alte competitii. Cu cat cupele se inmulteau, cu atat cresteau asteptarile mele. Cautam frenetic calendarul competitiilor, aveam déjà mental o lista cu copii cunoscuti si considerati un reper si cautam sa vad unde au mai participat, ce au facut, cum s-au clasat, ce repertoriu au ales. Emotiile nu mai erau ca prima data, insotite de sperante, ci veneau cu iluzia unei certitudini, care daca nu se implinea, estompa bucuria participarii in sine.

Pe cat de tare ma bucuram cand Ana obtinea un loc fruntas, pe atat de tare ma necajeam daca simteam sau chia stiam ca a fost nedeptatita. Eram ca o fetita care isi vedea papusa preferata prinzand viata in cea mai frumoasa poveste.

Cine spune ca nu a simtit macar o data mandrie vazandu-si copilul iesit printre primii si macar o data dezamagirea ca a iesit printre ultimii, va rog sa imi dati voie sa nu il cred. Noi, parintii generatiei actuale, taram dupa noi un mod de gandire cantonat in carnetul de note, comparatia cu Gigel de la 2 si mandria ca esti copil olimpic sau frustrarea ca nu esti.

Oricat citim si oricate cursuri urmam, in mintea noastra doarme ideea ca rezultatele si performantele din copilarie iti traseaza cumva succesul ca adult. Chiar daca suntem dovada mai mult decat vie ca nu e asa, ideea aia se trezeste te miri cand. De regula atunci cand iti vezi odorul pe podium, zambind cu toti dintii cu o cupa in brate. Mintea ta proiecteaza, aproape inconstient viitorul glorios si, daca nu esti atent, ajungi sa pui presiune, sa ceri fara vorbe, sa vrei cu indarjie. Devine competitia ta, in care bucuria ta e mai mare si mai importanta decat bucuria lui. In care astepti, chiar si fara sa spui, un fel de rasplata pentru eforturi, pentru investitie, pentru timp, pentru emotiile alea ghemotoc din stomac. Cine nu a fost acolo, e un norocos. Sau un mincinos

Cum te vindeci

Totul e sa constientizezi la timp derapajele si sa apesi frana. Nu neaparat ca sa opresti tot angrenajul, ci doar ca sa iti amintesti cine conteaza in ecuatia aia. Sa realizezi ca in valtoarea ambitiilor si viselor tale e un copil, inzestrat ce-i drept, dar posesor de proprii vise si dorinte. Sa fii constient de punctul in care s-a depasit demult beneficiul adus. Pentru ca, in cazul competitiilor de aptitudini si a celor sportive, exista beneficii ce contribuie la dezvoltarea armonioasa a unui copil.

E un proces continuu. La inceput exuberanta e mare, apoi, daca esti norocos, realizezi ca ai luat-o razna si o lasi mai moale. La un moment dat, ceva iti reactiveaza modul parinte – competitiv, o mai iei putin pe aratura, iti revii si tot asa. Dupa primul an in care am bifat multe concursuri si am consumat multi nervi si energie in comparatii si razboaie care nu erau ale mele, mi-am dat seama, cu putin ajutor, ca nu eram bine si am devenit mult mai selectiva. Am ales sa combinam utilul cu placutul si sa transformam concursurile in prilejuri de mini-vacante in familie, am slabit presiunea, am incetat comparatiile. Nu imi iese mereu, ma mai ia valul uneori, dar ma straduiesc de fiecare data sa nu uit ca nu e despre mine si viata mea, ci despre copilul meu si viitorul lui. Asa cum va dori sa si-l construiasca!

Autor: Ioana Marinescu, blogger www.pisicapesarma.ro

Foto: arhiva personala Ioana Marinescu