Cutremur de breasla?

Vorbeam zilele trecute cu cineva legat de ce se petrece in ultima vreme in breasla noastra, a oamenilor de comunicare, care a fost dintotdeauna efervescenta, atat datorita proiectelor si campaniilor mai vizibile sau mai premiate, dar si a unora dintre oamenii sai – care au dus profesia asa cum au putut si au stiut ei, in directii care poate doar pe ei ii reprezentau – zgomot, glamour, lansari sau sampanie. Asa ca o parte dintre cunostintele mele au ajuns sa creada ca profesia mea e una superficiala, care imi permite sa stau la suete nesfarsite, fara sa ma traga nimeni la raspundere si fara sa muncesc prea mult pentru bani. E perceptia oamenilor din afara breslei, la care nu am contribuit eu, care vorbesc prea putin public despre ce fac, cat colegi de breasla care chiar vorbesc si pentru mine si declara tot felul de lucruri peste tot, de la panouri de evenimente pana la interviuri de presa.

In realitate, in interior lucrurile nu stau deloc asa. De la o industrie vestita odinioara pentru creativitate si strategie, care atragea oameni talentati, care isi lasau amprenta asupra proiectelor in care se implicau, astazi, cel putin din anumite directii, gurile poate rele spun si arata lucruri care nu ne fac cinste noua, tuturor. Legate de etica, legate de motivarea si salarizarea angajatilor, legate de practici neloiale sau de angajamente luate fata de clienti, overpromissing de cele mai multe ori, care nu fac decat sa duca la o perceptie deformata a acestora legata de ceea ce poate sa livreze comunicarea de fapt. Dar nu despre acest lucru mi-am propus sa scriu astazi. Practicile furnizorilor de comunicare ii reprezinta pe fiecare in parte si fiecare raspunde pentru ele din punct de vedere legal si moral. Si oricum, nimeni nu ar admite vreodata ca nu face bine ceea ce face.

Ceea ce ma suprinde insa sunt oamenii. Cand i-am cunoscut eu cu ani in urma, pe cei cu aproape o generatie mai mari decat mine, emanau tot ce scria la carte in comunicare. Ma fascinau si ii priveam cu respect. Cu background economic, juridic, socio-umanist, contribuiau cu tot ce aveau mai frumos in ei la schimbarea vietii oamenilor si la cresterea comunitatilor si reputatia acestora. Au fost vremuri de care chiar am avut nevoie ca sa pot creste si sa incep sa respir profesie. Ma imbata dorinta lor de a ne invata pe cei mai mici, de a petrece timp cu noi si de a ne forma dupa modelul lor. Parca eram la scoala, in timp ce munceam. Ne dadeau libertate si nu ne dadeau peste degete cand mai si greseam. Asa ca aveam ocazia sa invatam si din greseli, nu sa ne temem de moarte de ele. Noi, cei mai mici, eram de fapt foarte mari pentru ca ei ne faceau sa ne simtim asa si ca ne dadeau exact ce aveam nevoie atunci – timp si experienta lor, dar si conditii de munca minunate.

Astazi insa pare ca breasla aceasta s-a schimbat cu totul. Parca pluteste asa o ostilitate catre ura in aer, pe care oamenii nici macar nu mai incerca sa o ascunda. Cei mici vin deja cu ideea ca stiu totul si ii urasc pe cei ”imbatraniti” in meserie, pentru ca sunt manageri si pentru ca, in viziunea lor nu fac nimic, decat gandesc 🙂 si sunt plini de bani pentru asta. Vor acces la clienti mari si independenta din primele luni de munca in bransa. Dar nu isi asuma nicio greseala si nici impactul deciziilor si ideilor lor. Iar cei cu experienta, noi cei mici de ieri, parca nu mai avem nici rabdarea si nici aplecarea pentru acestia, asa cum odinioara liderii bransei au facut-o cu noi. Mai mult, ii judecam prin prisma noastra si a felului cum munceam noi si a dorintei noastre de invatare, a dedicarii si a loialitatii noastre. Asa ca taberele s-au constituit, ideile preconcepute si-au facut locul, oamenii se judeca unii pe altii cu o asprime pe care nu o pot pricepe. Muschii se incordeaza si urechile se inchid si mai mult. Toti ceilalti fac numai prostii, numai noi stim calea adevarului in consultanta. Toate echipele sunt incompetente si se vand pe 2 lei, numai noi suntem extra etici si cu adevarat scumpi pentru ca livram calitate. Fostii colegi sunt niste infami, pentru ca si-au urmat visele sau au plecat dupa alte motivatii personale – familie si copii. Din toata aceasta ostilitate mocnita doar profesia are de suferit, pentru ca mediul de invatare propice nu va fi niciodata cel ostil. Si greselile continua sa apara si clientii nemultumiti migreaza de la un furnizor la altul si se deseneaza astfel un cerc al nemultumirii si al neincrederii tot mai accentuat, intr-o industrie care traieste din reputatie, incredere si relatii armonioase cu ceilalti. Sigur, in acelasi timp petrecerile glamoroase de companie continua, articolele in presa despre sedii cu piscina si cu gradina verde pe acoperis continua sa apara si share-urile in online aduc un pic de mandrie pe wall-ul unora dintre noi, care mai acopera un pic din nemultumirea fata de firma, colegi si modul cum decurg lucrurile acolo de fapt.

Ce s-a intamplat cu noi toti de-a lungul timpului? Ce s-a schimbat, ce am lasat sa ne schimbe sau mai degraba unde s-au dus toti cei care cu 10 ani in urma ne motivau asa de bine incat eram in stare sa mergem dupa ei cu ochii inchisi pe balustrada de la terasa? Nu sunt adepta ideii ca sistemul schimba oamenii. Pentru ca sistemul nu este ceva abstract, este un organism viu format tot din noi toti. Atat de mult sa ne fi schimbat in anii acestia incat sa nu mai recunoastem ce este cu adevarat valoros pentru aceasta industrie si sa renuntam sa mai finisam insasi esenta ei – oamenii de calitate care sa poata face cu pasiune si cu daruire comunicare? Scoala nu ne face comunicatori si nici dorinta de a castiga bani dintr-o profesie aparent facila. Ne fac mentorii si proiectele in care avem sansa sa fim implicati. Daca acestia au renuntat la rolul lor, de a fi indrumatori, facilitatori si motivatori, intr-o zi cu adevarat aceasta profesie va disparea cu totul. Deoarece calitatii duce la o selectie naturala si in aceasta selectie profesia comunicarii se va stinge treptat pana va disparea. Sa nu ne amagim, avem sanse mari sa ajungem acolo. Stiti povestea dinozaurilor, nu?

Sursa foto: Pinterest