baby-feetVacantele sunt unele dintre cele mai frumoase momente din viata noastra, sunt ocazii sanatoase de a petrece timp impreuna, a cunoaste oameni noi si locuri noi. Pregatirea lor, de la momentul alegerii perioadei si locului (cu cateva luni inainte) pana la momentul impachetarii valizelor (cu 1-2 zile inainte) ne da emotii si ne incarca de adrenalina. Dar pentru escapade pe distante scurte avem masina echipata mereu: CD-uri de muzica pentru cei mici, scaun auto copii, jucarii, activitati pentru drum, apa in portbagaj, ochelari de soare si voie buna. Insa nu intotdeauna a fost asa. Prima noastra experienta de parinti in ceea ce priveste calatoriile a fost destul de incrancenata si cam anxioasa, recunosc acum.

Teodora a venit pe lume iarna, in decembrie, cu putin inainte de Craciun. O iarna urata si friguroasa, zic eu. Sotul meu zice ca nu exista iarna frumoasa pentru mine, pentru ca mie nu imi place deloc iarna. Asa ca daca va voi spune ca primele mele zile dupa ce am iesit din maternitate au fost ploioase, cu frig si ceata si ceva ninsoare, nu va voi impresiona prea tare. Oricum, ideea e ca nu am prea avut ocazii senine sa ies din casa si ca timp de 4 luni cam tot asa am fost amandoua – prizoniere acasa. Cine a nascut iarna stie prea bine despre ce vorbesc. Dar a venit si primavara si apoi vara. O ocazie minunata de a iesi din barlog mai departe de casa. Dar ce credeti ca am facut? Ne-am ingrozit de tot ce auzeam de la cunoscuti – ca in primul an de viata al copilului e bine sa nu il duci la mare, ca e epidemie de enterocolita si ca e risc mare pentru copil, nu la munte ca sunt capuse etc. Am fi putut sa iesim cu ea toata vara aceea, avea 7 luni deja la inceputul verii. Dar am ales infricosati sa nu o facem. Am vazut o scurta vizita de cateva zile la bunicii din afara Bucurestiului si ne-am intors degraba, nu tocmai in apele noastre. Astazi vedem pe plaja copii de cateva luni, parinti relaxati si voie bune in familie. Ne amintim oarecum amuzati de cum am procedat noi, dar si cu o umbra de regret.

La fel de stresati am fost si prima oara cand am iesit la munte cu ea. Era toamna deja si frig. Prima grija a parintilor cum da frigul este sa nu raceasca copilul. Adevarul este ca aerul nepoluat face foarte bine copiilor si ideal este sa petreaca cat mai mult timp afara, daca nu e umezeala si vant. Sunt indicatiile principale ale pediatrilor. Dar noi eram vesnic cu ochii pe ea, cu termometrul la picior si cu hainute la indemana, sa ii mai adaugam un strat si inca un strat. Inutil sa va mai spun ca nu ne-am bucurat mai deloc si ca a fost o mica vacanta foarte incordata.

Incordare a fost o buna perioada si cand am parasit casa si am inceput sa facem vizite la prieteni. Aoleu, ca e alt aer, ca daca e praf si inhaleaza copilul, ca pune prea multa lume mana pe ea, ca poate sa ia cine stie ce boli etc. Temeri firesti ale parintilor la primul copil, dar parca prea exagerate. Doar mergeam in casele prietenilor nostri, nu erau chiar grajduri..

Sa va mai zic cum a fost cu iesirile la bunici? Am carat toata casa in spate (spatele masinii), cu toate obiectele necesare si nu am parasit copilul niciun minut. Nu mai era atat de mica atunci incat sa fie necesara prezenta noastra langa ea, iar bunica era oricum incantata sa aiba grija de ea. Cand a ramas prima oara peste noapte acolo, ne-am foit de nu am mai putut si parca am fi sunat la fiecare minut sa vedem ce face – cum respira si cum doarme. Aveam impresia ca doar noi stiam ce sa ii facem..

Cand ieseam la padure, frica cea mai mare era de insecte si, mai ales, capuse. Intr-o zi, frica s-a adeverit si a fost intepata de o capusa. Nu mai era chiar mica, avea 3 ani. Norocul nostru a fost ca tatal ei a stiut cum sa i-o scoata. O buna perioada insa nu am mai freceventat padurile si locurile unde se perindasera animalele.

Ce am vrut sa spun in aceasta postare poate nu e ceva nou pentru voi, care ati simtit in suflet cu totii aceste frici, pentru puiul vostru. Dar vreau sa spun ca regret faptul ca uneori am exagerat si poate din cauza aceasta nu am reusit sa ma bucur in anumite momente atat cat as fi vrut. Si ca momentele respective sunt unice, azi nu va mai fi niciodata. Si e pacat sa le stricam cu panica noastra. Mi-am promis ca daca voi mai trece inca o data prin aceasta experienta, lucrurile vor fi cu totul altfel. Pana acum, sunt. Dar au trecut doar 3 saptamani. 🙂 Va tin la curent cu ce alte frici am mai simtit de data aceasta.

La voi cum a fost? De ce v-ati temut cel mai mult la primul copil?

Iar daca doriti sa fiti la curent cu noutatile de pe blogul de viata sanatoasa, puteti da LIKE paginii de Facebook sau va puteti abona la Newsletter!

Sursa foto: aici