2 cups

 

Cate dintre noi avem timp sa ne intrebam din cand in cand ce este viata sanatoasa pentru noi? Familia si societatea ne-au invatat de mici ca trebuie sa ne descurcam singure, sa avem un job bine platit ca sa ne intretinem, cand parintii nu ne mai pot ajuta si in cazul in care nu ne vom gasi un partener pe masura dorintelor noastre. Ne-au invatat ca trebuie sa fim independente si sa fim dure intr-o lume in care barbatii sunt lideri. Sa fim dure ca ei. Si sa facem lucruri ca ei – la aceeasi intensitate, la aceeasi calitate si cantitate.

Asa ne-am activat partea masculina din noi, care sa ne ajute sa facem fata la locul de munca mai ales. Doar ca acolo petrecem mare parte din timp si, treptat, am uitat ca mai avem si o latura feminina. De fapt, cea care ne reprezinta cu adevarat. Ne-am inasprit trasaturile dar si inima, pentru ca, nu-i asa, functia de management ne cere acest lucru. Am alergat de la job la job, am avansat din pozitie in pozitie, ne-am dat sufletul si toata energia pentru ceea ce se numeste people management. Si mai rau, ne-am sfasiat intre noi, pentru ca sefii nostri, cei ”mari”, ne-au provocat in competitii, ca sa vada care este cea care rezista mai mult si mai bine, cea care merita cu adevarat un loc in board. Si pentru acest lucru, am lasat copiii abia nascuti la 2 luni acasa, cu bona sau bunica, am anulat vacante planuite cu ani inainte si am lasat partenerul pe care ni l-am dorit toata viata sa plece singur. Sau nu l-am vazut cu zilele si noptile. Am sarit din proiect in proiect, sperand de fiecare data ca se va termina si ca, in sfarsit, vom avea si noi o viata. Mai tihnita. Sau ne-am tarat pana la birou sau la sedinte cu febra 39, intr-o stare in care nici pana la usa apartamentului nu ar fi trebuit sa mergem. Ne-a mai trecut cateodata prin cap ca e cam aiurea ca cei de deasupra noastra nu se spun nici macar o vorba buna sau nu ne trimit acasa in astfel de situatii, ci doar mormaie cate ceva in barba. Dar am mers mai departe, consolandu-ne ca asa este in business si ca nu putem sa dam cu piciorul la ceva pe care l-am construit cu atata truda.

Cate dintre noi intr-un asemenea scenariu avem o familie? Un copil? Prea putine ca sa fie luate in seama la socoteala. Si acelea, chiar daca au, e dificil rau sa se si ocupe de ea. Femeia este liantul in relatii, ea aduce suflu si energie unei familii, unei relatii de cuplu sau cu copiii ei. Altminteri, legaturile se rup incet incet, pe nesimtite. Iar acelea dintre noi care in scenariul acesta nu au inca niste ancore intr-o relatie de cuplu, dificultatea de a le realliza creste din ce in ce mai mult, pe masura ce timpul trece intr-o astfel de viata profesionala, care acapareaza cu totul viata si o tine captiva. Pentru ca i-am permis profesionalului sa devina bossul vietii noastre, in loc sa il intoarcem la functia lui de baza – aceea de a asigura traiul vietii noastre zilnice. I-am dat prea multa putere, l-am hranit noi insine pana a devenit un monstru. Si ne uitam apoi neputincioase cum ne hartuieste si ne impiedica sa ne redescoperim latura noastra feminina si rolul nostru esential pe lume – acela de a fi partenere si mame. Da, puteti sa aruncati cu cate pietre vreti in mine si sa negati si sa spuneti ca ceea ce fac nu sunt decat generalizari si ca nu am informatii care sa sustina ceea ce spun si ca nu e adevarat, femeile pot fi mai mult decat sotii si mame. Dar nu spun asta, ca nu pot fi mai mult. Spun doar ca vor fi fericite cu adevarat doar cand isi vor indeplini intai aceste roluri. Si cand vor gestiona cu atentie viata profesionala, tinand-o in frau si nepermitandu-i sa incalce alte teritorii.

Ne spunem ca la 20 de ani suntem prea tinere ca sa ne putem implica intr-o familie sau sa avem copii. Si oricum, nu suntem asezate financiar ca sa putem face toate acestea. La 30 de ani insa suntem deja intr-un mecanism care ne tine captive – jobul si experienta, dar si creditele pe care le-am facut cu ochii inchisi, nu ne mai permit ele luxul de a creste un copil primii 2 ani si apoi zilnic. Tot amanam, in speranta ca ne mai rezolvam din probleme. Dar timpul trece, ca asta e treaba lui, sa treaca, viata noastra personala nu mai exista deloc, iar cea sociala e doar o inchipuire frumoasa. Mai mult, apar bolile profesionale. Da, stresul nu iarta pe nimeni. Si la 40 de ani incepe varsta regretelor, iar partea feminina din noi iese singura la suprafata – izbucneste efectiv si isi cere drepturile. E momentul in care incepem sa luam decizii radicale, daca avem curaj sau momentul in care ne impacam cu noi insine si mergem mai departe, consolandu-ne cu ideea ca aceasta a fost misiunea noastra si mai mult nu a fost sa fie.

E pacat sa vezi ca, desi suntem majoritare, spiritul feminin incepe sa dispara treptat treptat. Vezi in jur, caci ambientul devine din ce in ce mai stilizat, casele sunt din ce in ce mai reci si locurile din ce in ce mai aride. Pentru ca rezerva de iubire feminina care sa se reverse asupra a tot ceea ce ne inconjoara incepe si ea sa se epuizeze odata cu visele noastre despre feminitate si echilibru in viata.

As vrea sa inchei aceste randuri cu un gand optimist. Sa spun ceva care sa ne ajute pe toate, sa nu fie doar o revelatie trista intr-o zi de iarna. Ceea ce pot spune este ca inainte de orice decizie in fata careia suntem puse, e bine sa cantarim si sa ne adresam intrebari puternice, de ale caror raspunsuri sa nu ne temem. Daca ne temem, sa ne ascultam intuitia si sa ne ferim cat putem. Pentru ca de la un moment dat incolo anumite carari sunt fara intoarcere, iar maracinii pe care ii vom simti in talpi ne vor provoca rani adanci, noua si celor si de langa noi.

Sursa foto: Pinterest