”Uite de aia n-am crescut eu mare…că nu mi-a dat mama rodie!”, a spus tata râzând și pe un ton de superioritate. Poate că făcuse o glumă într-adevăr, dar era una dintre acele ironii ce se vor simpatice, dar îmi umpleau sufletul de durere. Nu dormisem de câteva nopți, aveam ochii dureroși și brațele amorțite. Plimbasem prin casă o noapte întreagă ghemotocul meu mic plin de iubire, dar leșinat de suferința cauzată de acele mici acușoare albe ce îi străpungeau gingiile fine și catifelate, precum petalele de trandafir rozaliu.

Gătisem în cele câteva minute de somn ale ei ce se sfârșeau mai mereu cu fiori de groază, care îmi străpungeau și vertebrele necunoscute din corpul meu până atunci. Atât de tare țipa și atât de tare mi se strângea mie inima de milă. Gătisem, cum spuneam…nici mai mult nici mai puțin de trei sau patru feluri de mâncare. Poate vrea supă, poate ou cu iaurt sau poate cărniță cu spanac sau fructe pasate?

Le-a scuipat pe toate, iar tata a găsit de cuviință să facă mișto de mine și de strategia mea. L-am urât în secunda și în ziua aia. Apoi am reflectat la ce a vrut să spună. Știam că nu toți oamenii se exprimă potrivit și că modelul de comunicare poate fi defectuos, conducând la defensivă, iar nu la soluționare.

Privind partea plină a paharului, mi-am redefinit trăirile vizavi de ceea ce credeam eu că TREBUIE să mănânce un copil. Ca mai toți oamenii de pe planetă și eu am moștenit diverse convingeri legate de modul în care viața AR TREBUI trăită:

” Copilăria este partea cea mai frumoasă din viața unui om.”

” Nu pot să fac sport, să țin dietă.”

” Copilul TREBUIE să mănânce la ore fixe, să nu fie ținut în brațe să se răsfață etc.”

Convingerile limitatoare sunt gânduri după care noi ne ghidăm viața, pe care le-am auzit de la părinții, bunicii, profesorii noștri. Ele au valoare de adevăr pentru simplul fapt că noi le-o conferim și insistăm că sunt reale.

Pornind de la aceste gânduri, nu ne mai lăsăm viața să curgă natural, ci ne-o îngrădim și ne-o limităm. Este unul dintre motivele pentru care copiii ajung să aibă o relație neplăcută cu mâncarea și cu mâncatul, în general.

  1. Copiii mănâncă la ore fixe

Această convingere ne poate face să le dăm copiilor să mănânce când nu le este foame. Repetând acest comportament ei pot dezvolta repulsie numai când aud ” Hai la masă!”, spus cu cea mai mare dragoste. Se strâmbă la cele multe feluri de mâncare gătite cu mare grijă, iar noi putem experimenta o stare de frustrare sau dezamăgire. Varianta pro activă este să îi lăsăm pe copii să spună când le este foame, pentru a-și crea o busolă internă, bazată pe instinct. Altfel spus, să le validăm emoțiile și trăirile și să îi lăsăm să capete încredere în ce simt, în ce sunt.

  1. Mami gătește, noi mâncăm!

Ritualurile părinte-copil dau naștere la o mai bună conectare și de cele mai multe ori crește siguranța copiilor în a se deschide în fața părinților lor. Bunica mea era maestră în a mă trage de limbă( eu nu știam că face asta), în timp ce o ajutam să pregătească mâncarea sau să pună masa.

Prezența copilului în timpul procesului de pregătire a felurilor de mâncare îl ajută să aprecieze efortul mamei zilnic și îl și împrietenește cu alimentele folosite, pentru că le poate gusta pe parcurs.

De când începem diversificarea, îi putem ține pe micuți lângă noi povestindu-le ce ingrediente folosim și întrebându-i dacă vor să guste.

  1. La masă nu se vorbește

Discuțiile relaxate și plăcute la masă nu au nicio ”contraindicație”, ba chiar detensionează atmosfera. Discuțiile conflictuale, poveștile despre lucruri neplăcute (știri despre crime, abuzuri) de  care am auzit, vizionarea unor programe la televizor (chiar dacă rulează în fundal) nu sunt indicate. În momentul în care mâncăm sau mestecăm experimentăm un soi de plăcere specifică activității. Astfel, creierul nu trebuie să asocieze evenimente abuzive în timp ce simte plăcere, riscând să dezvoltăm comportamente periculoase.

  1. Ești trist? Ți-e foame?

Laitmotivul vieții mele a fost asocierea tristeții cu starea de foame. Dacă plângeam sau eram deznădăjduită, prima întrebare pe care o primeam era: ”Ți-e foame? ”. Sau auzeam cum cineva îi spunea mamei: ” I-o fi foame! Dă-i ceva să mănânce!”. Acest tip de comportament ne conduce către dependențe în viața de adult. În loc să ne descărcăm emoția și să o trăim, o acoperim, o pitim în spatele unei dependențe (dulciuri, alcool de cele mai multe ori).

Procesul este similar rănilor fizice. Dacă ne julim și punem repede un plasture, rana se va infecta. La fel și cu emoția. Dacă nu curățăm mai întâi locul, starea, o putem acoperi cu  ciocolată o perioadă până când va exploda. Este similar zicalei : ”Nu poți umple un pahar care este deja plin”. De când sunt micuți este bine să știm dacă plâng de foame sau dacă plâng dintr-o tristețe anume, pentru a nu ne repezi să le închidem gura cu ceva.

  1. Folosim mâncarea drept recompensă/pedeapsă

Fenomenul care se petrece în momentul în care asociem mâncarea cu o pedeapsă sau o recompensă este similar celui cu vorbitul la masă despre lucruri neplăcute. Indiferent că transformăm desertul în recompensă și poate părea că aduce stare de plăcere, rezultatul este faptul că primul fel se transformă în pedeapsă, în ceva neplăcut. Pedeapsa în sine : ”Nu-ți mai dau să mănânci!” sau” Cine nu muncește nu mănâncă!” e toxică, fără a mai fi nevoie de alte explicații. Regula de bază este să nu asociem nimic neplăcut cu mâncatul, pentru a ne proteja de experimentarea unor tulburări de comportament.

  1. Nu-ți place? Ce ciudat! Păi e dulce/sărată/acră

Negarea simțirilor cuiva îl face să se simtă un ciudat. Asta cu siguranță nu îl ajută să mai găsească curajul de a experimenta lucruri noi. Oricât de diferite ar fi gusturile și preferințele copiilor noștri e musai să le respectăm, fără a râde de ei sau a ne mira. Copiii mei mănâncă o combinație de ierburi cu ulei de măsline, ce are gust de antibiotic. Aproape nimeni nu înțelege cum înghit chestia aia, dar nu ne strâmbăm în fața lor. Ne exprimăm maxim dorința de a nu fi serviți, apreciind preferințele lor.

  1. Tu îi dai/nu îi dai aia? Doamne! Nu e bine!

Să nu plecăm urechea la toate sfaturile, în special la cele neavizate. Dacă avem încredere în inteligența corpului uman, el ne conduce mereu către lucrurile potrivite. Corpul nostru și al micuților noștri știe exact ce preferă și ce nu, ce îi face bine, îl hrănește și ce nu, ce îl slăbește etc.

Relația copiilor cu mâncarea este bine să fie una naturală, plină de curiozitate și încântare. Încă din etapa diversificării să le permitem să guste, să exprime ceea ce simt față de anumite alimente sau mâncăruri. Să fim cât mai autentici, lipsiți de convingeri limitatoare și nu în ultimul rând încrezători în ceea ce ne transmit copiii noștri legat de mâncare și mâncat!

Autor: Gabriela Maalouf, psihoterapeut

expert parenting si programare neurolingvistică

De ce copiii nu mănâncă?

Ai ocazia să afli din campania ”Copilul meu nu mănâncă” – o campanie florinabadea.ro, dedicată părinților îngrijorați de relația pe care cei mici o au cu mâncarea. Opinia mea de mamă de 2 fete și de Health Coach, alături de opinia specialiștilor – medici pediatri, nutriționiști, psihoterapeuți.

Dacă doriți să fiți la curent cu noutățile de pe blogul de viata sănătoasă, puteti da LIKE paginii de Facebook sau vă puteți abona la Newsletter!

Sursa foto: aici