ecleziastulNu exista dialog pe care sa il am cu cineva si sa nu imi spuna ca nu stie ce face zilnic, ca nu se vede nimic. Ca ii trec zilele intr-un iures de nerecunoscut si ca in fiecare dimineata se intreaba cum va avea putere sa ajunga la toate destinatiile din ziua respectiva. Ca nu mai vede anotimpurile, ca nu simte soarele si nu aude ploaia. Ca abia are timp de dus si sa ia o masa de 10 minute, daramite sa se poata bucura de o masa tihnita de 1 ora, indiferent ca e acasa sau e la birou. Ca nu se poate bucura de Craciun, din cauza listei nesfarsite de cadouri pe care trebuie sa le cumpere si care au devenit o corvoada, sau ca de Pasti nu vede liliacul inflorind pentru ca trebuie sa incarce masa cu bunataturi, dupa ce a targuit neincetat ore si zile la rand.

Marin Preda zicea cu niste ani in urma ca totul se petrece de parca timpul nu mai are rabdare cu noi. Ceea ce ma face sa cred ca ce simtim noi acum nu e chiar unic si pentru prima data. Sau e unic pentru noi, dar generatiile de dinaintea noastra – parinti sau bunici, au trecut si ei prin astfel de momente in viata. Sa nu picam in capcana de a crede ca atunci era mai usor. Au fost vremuri si mai tulburi poate decat acum. Iar traiul de zi cu zi era incarcat, ca si acum, de responsbailitati, in functie de patura sociala din care provenea fiecare si de cat de numeroasa ii era familia.

Dar noi, cum am vrea sa fie rabdator timpul acesta cu noi si cam cat am vrea sa indesam pe firul lui de 24 de ore? Cum am trecut de la calitatea momentelor la cantitatea actiunilor? Si de ce ne mai plangem de calitatea vietii, daca nu cautam decat cat mai mult cantitate – si mai multe activitati, un job cat mai sus, cat mai multi bani, o casa cat mai mare, un copil cat mai destept si priceput la toate, si tot asa? Nu vrem sa renuntam la nimic, vrem tot ce se poate intr-un timp scurt si ne plangem apoi de epuizare si de lipsa timpului. Nu mai gandim si nu mai reflectam, nu ne lasam vreme sa ne cercetam sufletul si ce ne dorim cu adevarat, iar la final, dam vina pe timp. Ca nu e mai ingaduitor cu noi si ca nu ne da mai mult. Dar noi am tras de el ca de plastilina, fara sa luam in calcul ca la un moment dat se si poate rupe. Iar timpul se rupe atunci cand ceva cu adevarat important se petrece in viata noastra – ceva legat de un om drag din familie si o problema de sanatate sau de viata. Atunci ne dam seama ca nimic nu e nici urgent si nici important si ca avem tot timpul din lume pentru orice vrem sa facem sau sa fim, doar sa vrem. Si ca sensul timpului il dam noi, de cele mai multe ori ca sa il facem sa treaca fara sa auzim in urechi sau in suflet vocea constiintei care ne intreaba – ”oare e bine ce fac?”.

Sa ne oprim deci de cat mai multe ori pe zi din ceea ce facem si sa ne intrebam daca e bine ceea ce facem. Inainte de orice vrem sa facem, sa luam o pauza, in care sa reflectam la sens. Sensul a ceea facem acum si incotro ne indreptam. Bucuria simtirii si a trairii!

Sursa foto: Pinterest