Din tot ce am citit si am discutat cu specialistii, mi-a ramas clar ca tot ce traim si exprimam astazi, ca adulti, vine din copilaria noastra. Din cat ne-am simtit de iubiti atunci, de cat de conditionata a fost dragostea pe care ne-au oferit-o parintii nostri si de cat de in siguranta ne-am simtit. Noi nu ni le mai amintim, insa subconstientul nostru ni le aminteste perfid pe toate si ne face sa le manifestam intr-un mod care ne uimeste pana si pe noi.

Copila, adolescenta sau tanara, am fost mereu sub presiunea performantei – scolare sau profesionale. Trebuia sa iau nota cea mai buna din clasa, sa intru la cea mai buna facultate, sa am cel mai bun sot (bun pentru cine?), cel mai tare job cu cel mai mare salariu. Si asa am ajuns sa nu fiu niciodata multumita. Nici de ceea ce faceam, desi faceam cu adevarat cele mai faine lucruri, in cele mai de vis locuri si cu cei mai misto oameni, dar nici de mine. Ma judecam aspru in oglinda, ma criticam asupra pentru fiecare greseala si feedback mai putin placut al colegilor ierarhic superiori, plangeam si eram nefericita. Voiam mai mult si mai mult de la mine, sa fiu si mai buna, sa performez cot la cot cu oameni care aveau clar mai multa experienta decat mine, sa invat repede, sa ajung in functii inalte, sa castig mai mult si mai mult de la an la an. Si cu cat aveam si faceam mai mult, cu atat eram mai nemultumita.

Au fost putine lucrurile pe care nu le-am avut in viata, din cele pe care mi le-am dorit. Nu au venit usor, dar au venit ca urmare a insistentei neobosite si a ambitiei de a le atinge. Desi nu imi luam ragazul sa ma inteleg si sa aflu de ce, acolo sus, cand ar fi trebuit sa ma bucur si sa petrec, eram obosita si nemultumita si nu simteam nimic bun, eram tot goala pe dinauntru. Putini erau cei care ma observau si aveau si curajul sa imi spuna ce se vede din afara. In afara de cel mai apropiat dintre toti, cu care vorbesc zilnic de 17 ani si ne recunoastem rani si frici, toti ceilalti ma vedeau, ma admirau sau ma pizmuiau, dupa caz – de fapt, dupa puterea lor de intelegere. Era greu sa iti dai seama ca povestea gresita era a mea si nu avea legatura cu ei. Cei mai multi, o luau personal. Asa mi-am creat multe antipatii, din pacate. Dar si prietenii in randul celor care au inteles despre ce este vorba si care au vrut sa se imbarce cu mine pe calea vindecarii.

Eram in bula mea. Iar in ziua in care bula s-a spart, am plans si nu am inteles nimic. Dar a inceput procesul greoi al vindecarii – cu multe intrebari catre mine, cu ochii sufletului atenti la mine si la cine eram de fapt si ce imi doream sa fac si sa fiu in viata asta, aici, pe pamant.

Tot atunci am inceput sa imi stabilesc limitele. Pana atunci nu stiam ce inseamna asa ceva. Trageam de mine fara limita. In toate directiile si in tot ce vedeam. Oricat, oriunde, in compania (uneori neplacuta) a oricui. Am inceput sa recunosc ce imi aduce bucurie si sa elimin tot ceea ce nu respecta acest criteriu in viata mea.

A fost ziua in care am inceput, treptat, treptat, sa nu ma mai urasc si sa nu mai judec atat de aspru, ci sa ma accept ca fiinta umana simpla, care face si greseli, ca toti ceilalti din jur. Ca fiinta care uneori are dreptul sa nu faca nimic, fara sa se mustre singura pentru asta. Ziua in care am acceptat sa treaca o zi fara sa ma gandesc la nimic si fara sa imi fac planuri de viitor. Seara in care am pus capul pe perna si am pus stop gandurilor, le-am comunicat ca maine vom sta de vorba. Ziua in care am pus stop cautarilor de job, caci mi-am dat seama ca as fi luat-o de la capat, in caruselul in care mai fusesem. Ziua in care am refuzat sa mai lucrez seara tarziu, ca sa ies pur si simplu in parc cu fata mea. Weekendul in care am acceptat sa lucrez, pentru ca vineri la pranz ma odihnisem si nu aveam inspiratie pentru niciun proiect. Noptile in care am inchis internetul, ca sa nu mai aud notificari de emailuri sau Facebook. Diminetile in care lucrez pentru mine pana la ora 10,00, dupa care incep sa preiau apeluri sau conversatii. Ziua in care am renuntat sa mai fiu in relatie cu oameni toxici, care ma storc de energie, cu care nu am chimie si cu care nu impart principii asemenatoare de viata. Ziua in care am acceptat sa spun ca nu stiu ceva si am cerut ajutor, ca vreau sa fiu invatata. Ziua in care am spus pur si simplu nu, onest, fara ostilitate si fara amabilitate.

Ziua in care nu mi-a mai fost rusine, nu m-am mai justificat pentru nimic si nu am mai dat explicatii altora. Ziua in care i-am cerut iertare copilului meu pentru ca am gresit fata de el si am recunoscut ca oamenii mari nu le stiu pe toate, ci gresesc, se infurie, sunt si ei neputinciosi. Serile in care nu am mai raspuns la telefon, pentru ca era timp dedicat doar partenerului meu. Zile in care am ramas in familie, pentru ai mei, in ciuda obligatiilor asa zise care se suprapuneau.

Si, mai ales, ziua in care am acceptat ca pur si simplu unele lucruri nu mai vreau si nu le mai pot face – fie ele personale si profesionale. Mi-am dat seama cat de mult conteaza, asa cum spunea Ioana Chicet (Printesa Urbana) deunazi, curatenia din capul meu si nu cea din casa. Sa fiu eu bine – calma, linistita si sa ma simt ca pot oferi celor din jur atentia si iubirea mea. Nu mai trag de mine, nu mai pot si nu cred ca e bine pentru sanatatea mea emotionala si fizica, sau a celor din jur, ca eu sa fac asta.

Fac ce pot si cand pot si daca imi aduce bucurie. Daca simt ca invat ceva din ceea ce fac sau ca ofer ceva altora, fara sa simt ca ma dau cu totul si ca nu imi mai apartin, ca nu mai este capul meu si viata mea.

Inca mai am de invatat, e nevoie sa ma ascult si mai mult si sa aflu care imi sunt alte limitari. E cale lunga. Si nu ma sperii. Ma bucur ca am inceput, in sfarsit, sa ma iubesc si eu pe mine. Incep sa ma simt mai bine cu mine si sper ca se vede si se simte si din afara acest lucru.

Iar astazi este ziua in care am acceptat si sa vorbesc despre toate acestea, fara teama de judecata voastra. Sa ne fie de folos tuturor!

Sursa foto: aici