Mi-e dor de tine, buna mea!

buna mea

Am scris articolul ăsta în minte de câteva ori. L-am scris, l-am șters și l-am rescris. Am plâns scriind și am scris plângând. Dar ieri noapte te-am visat și azi am simțit că mă sufoc de dor dacă nu pun pe hârtie. L-am păstrat prea mult în mine și acuma vrea să iasă. Mi-e dor de tine, buna mea!

Eram la noi în curte și mă auzeam râzând. Am auzit poarta grea de lemn trântindu-se și am respirat aer proaspăt în nările mele de copil. Miros de lemne și de foc. Cântec de păsăreturi flămânde și glasul vitelor. Zumzetul de seară al gospodăriei voastre. Am cuprins cu ochii și cu inima toată curtea, de la intrarea mare, cu cele 2 curți mici, pe stânga și pe dreapta. Și straturile de legume frumos și cu drag îngrijite de tataia. O curte care mi s-a părut mereu mare, cât inima voastră.

Am trecut de curțile mici, am urmat poteca și am ajuns la șopronul de vară, unde mă aștepta leagănul meu. Toți copiii de pe uliță, nepoții satului, mă invidiau pentru leagănul ăla. Am căutat cu ochii cuptorul, căci veneam după miros. Și am dat de tine, buna mea, care mă așteptai cu un strugurel ascuns în șorțul pentru câmp. M-am aruncat la tine-n brațe și ne-am bucurat împreună. Apoi am stat pe scăunelul mic de lemn, mâncând încet, bob cu bob, din strugurele parfumat. În timp ce tu umblai în foc și mă întrebai dacă m-am pregătit de școală. Aproape se terminase vacanța mare și fugisem cu mama câteva zile acasă, la București, să târguim pentru un nou an de școală. Și apoi repede ne întorsesem acasă la bunici, în locul acela care îmi mângâia vacanțele și îmi făcea copilăria așa cum trebuia.

Era micuța buna mea. Dar mâinile ei erau frumoase, deși trecute prin munca câmpului. Îmi amintesc și azi mâinile ei, deși au trecut 15 ani de când a plecat la ceruri. A fost chemată de El, într-o zi mare, de Sfânta Maria mică. Aveam 27 ani și am simțit că atunci s-a încheiat copilăria mea. Când ea nu m-a mai așteptat lângă cuptor, când nu m-a mai ”tras” pe spate și când nu am mai mâncat din ciorba ei făcută în tuci pe pirostrii în fața cuptorului. Nimeni vreodată nu a mai făcut vreodată ciorba ei de 15 ani încoace, deși am mâncat în multe crâșme în timpul ăsta. Nicio brutărie nu mi-a mai dat o pită ca a ei, deși am căutat fără încetare gustul ăla în fiecare îmbucătură.

Mi-e dor de tine, buna mea. De ulița copilăriei, de ulița mică unde mă ascundeam în drum spre tușa. De mesele noastre în tindă, cu mămăligă mare în mijlocul mesei joase, de drumurile către via noastră de la câmp, de foșnetul plopilor de la șosea. Când am plantat acum 5 ani plopi în curtea blocului și ni i-au scos vecinii, că îi deranjau, am plâns o seară-ntreagă. Am plâns de neputință și de dor.

“A mâncat fata?”, “A dormit fata?”, “Față vrea aia?”. Tu tot mereu la mine te găndeai. Iar când plecăm, îți vedeam năframa ta colorată din capul uliței, cum îmi făceai cu mâna. Plângeam și eu de dor deja, plângeai și tu de ce știai că o să vină.

De fiecare Paști de tine-mi amintesc. Căci tu m-ai dus la biserică prima oară, tu te-ai îngrijit să mă împărtășești, cu tine am luat prima lumină. Și pregătirea casei și a sufletului ca la tine nu am mai văzut la nimeni. Când privighetoarea cânta și liliacul înflorea. Iar noi ne perindam primeniti și împreună pe deal.

Mai știi cutia ta micuță de Nivea? O priveam fascinată în fiecare dimineață când te spălai pe față și îți aplicai 3 degete de cremă. Iar chipul tău a rămas la fel de la 50 de ani încolo. Eu mereu credeam că e puterea cremei, când era de fapt puterea sufletului tău bun.

Mi-e dor de tine, buna mea, când îmi amintesc privirea ta pentru iubitul meu. Când l-ai văzut și l-ai pupat prima dată. Am simțit că ți-a plăcut de el, din prima privire. Dar prea repede ai plecat, că nu am mai apucat să ți le aduc și pe iubitele mele mici.

Raluca zice că nu ne face pe noi o moarte. Așa e. Căci sufletele noastre au fost mereu conectate în ăștia 15 ani. Și o să ne întâlnim acolo sus și vom dansa de bucurie, când va sosi ceasul.

Iar casa noastră și ulița copilăriei vor rămâne mereu cu mine. Mirosul tindei și al camerelor din față, mirosul florilor din grădiniță, focarul unde iarna pregăteai foc pentru câteva sobe și unde coceai cozonacii de Crăciun. Apa din fântână noastră, ca apă vieții din povești era.

Când te-ai dus tu, nimic nu mai avea gust, nici formă și nici culoare. Căci omul sfințește locul și lucrurile.

Ai plecat prea repede și ai luat cu tine tot. Și tataia s-a grăbit, tot de dorul tău. N-a mai vrut să mai trăiască, ca să fie cu tine mai repede. După ce sufletul tău s-a dus, am simțit. În curte, totul era altfel. Odată cu tine s-a dus și viața gospodăriei voastre. Casa arată deja altfel, călcată în picioare de străini la priveghi. Un praf și o răceală groasă se așezaseră peste tot…

Ai plecat cu bucăți din mine. Ani la rând am plâns pe stradă la vederea oricărei bunicuțe. Am lăsat lumânări și lumina multă pentru tine, la fiecare popas din fiecare mănăstire pe unde am trecut, în țară sau afară. Și mai ales afară, pentru că știu cât de mult îți plăcea să te plimbi.

N-am apucat să îmi iau rămas bun, mi-ar fi plăcut să îți spun cuvinte de dragoste și de iubire. Dar tu știi sigur asta, și deși nu am vorbit de 15 ani, parcă n-am vorbit de ieri. Pentru că atunci când îmi e mai greu, îmi imaginez îngerul meu păzitor cu chipul tău și asta mă ridică.

Mi-e dor de tine, buna mea! Nu vreau să-mi treacă și nici să-mi iau rămas bun.

Nu vreau să uit. Ești buna mea, chiar dacă nu mai ești aici. Sunt sânge din sângele tău și carne din carnea ta. Și sunt azi aici și acum pentru că tu ai fost în vremea ta acolo. Sunt o parte din tine și am dat fetelor mele o parte din tine și din dorurile tale.

Închid ochii iar și iar și te văd în fața mea, cu năframa ta verde, lângă foc și ceaun, pe scăunelul pitic, în timp ce eu culeg bob cu bob din ciorchinele de la tine, așa cum tacticos o face Măriuca mea în fiecare toamnă, în căldura bucătăriei noastre.

Mi-e dor de tine, buna mea!

Related posts

Comentarii ( 4 )

  • Placinta Oana

    Ce mult mi-a placut articolul tau si cat de tare m-a rascolit. Si eu am avut o bunica la fel de scumpa ca a ta si mi-e la fel de dor de ea. Am plans citind articolul tau. Te felicit pentru toate articolele pe care le scrii! Ne sunt de mare ajutor. Succes in tot ceea ce faci! Te pup!

    • Florina Badea

      Te pup, Oana si eu!
      Da, inca duc rana asta cu mine, de multi ani. De la an la an imi e tot mai dor…intelegi tu.
      Iti multumesc pentru vorbele bune!

  • Mircea

    Bunica mea a fost cel mai bun bucatar pe care l-am cunoscut vreodata. Nu am mai mincat niciodata asa piine cum facea ea duminica dimineata in cuptor si desi mama a incercat mereu, niciodata nu i-a iesit acel gust al supei de orez.
    Copil fiind, mult prea mic pentru ca sa imi amintesc eu, de fiecare data cind cineva ma intreba ce mai face ea, bunica mea, eu raspundeam: “zama de fasole verde”.

    Si mie mi-e tare tare dor de ei

    • Florina Badea

      Ha, ha. Si mama se supara cand ii zic ca nu seaman cu gustul mandarin bunicii. 🙂
      Iar cu dorul….of, te inteleg.

Publică un comentariu

programe de nutriție toamnă