De ce nu (mai) au femeile viață socială?

femeile viață socială

De câteva seri am reînceput să mă uit la ”Sex and the City”, super serialul difuzat în toată lumea în perioada 1998 – 2004. Am tot căutat ceva filme de comedie pe HBO GO și, în afară de desenele animate, nimic nu mi se pare atât de amuzant. Pot să admit și că mi-am pierdut simțul umorului (chiar e posibil), însă nu poate fi atât de rău. Mai mult, îmi e greu să găsesc conținutul în filme recente. Intriga ori lipsește, ori e trasă de păr, firul narativ coerent lipsește și tot așa. Așa că m-am pus pe vizionat filmul mai sus menționat. M-a captivat din prima, nu musai că e el un super hit al cinematografiei, ci pentru că îmi dau seama că îl văd cu alte lentile.

Nu știu dacă mai puteți socoti așa în spate, dar din 1998 sunt cam 22 de ani. Multe dintre noi eram niște fetișcanii atunci. Cu mine în frunte, bineînțeles. Mă oarecum amuza intriga, dar nu cred că mă punea foarte tare pe gânduri. Aveam preocupări ale vârstei: să termin facultatea, să îmi găsesc un job mai bun, să leg prietenii, să-l identific pe Făt Frumos cu stea în frunte, să mă plimb și tot așa. Temele serialului erau și destul de avangardiste pentru vremea aia sau pentru mine, vârsta și experiențele mele. Bine că mai târziu, au apărut și lungmetrajele – în 2008 și în 2010. Care m-au găsit și pe mine în alte perioade ale vieții, din fericire.

Îmi amintesc perfect cum m-au prins, în 2008 abia născusem și mă uitam noaptea online la film, între 2 reprize de alăptat, în timp ce soțul o ținea pe pitică pe un umăr, dormind în șezut pe canapea. Eu, cu un ochi la copil, să nu cadă de pe umărul soțului și cu alt ochi la film, m-am smiorcăit o bună parte din seară, până când am picat lată spre dimineață. M-am trezit în plânsete de bebe, m-am ridicat și cu ochii în ceață, i-am comunicat soțului: ”Vreau să fiu slabă și sexi!”. Well, aveam 18 kg în plus și eram departe de cum voiam să fiu și mult mai departe decât personajele trăznite din filmul cu pricina.

În 2010, filmul 2 m-a prins exact cum mă voiam, dar deja într-o (altă) etapă agitată a vieții. Îmi schimbasem jobul, era ceva cu totul nou și extrem de provocator. Cu copil mic și muncind de dimineața până seara, mă simțeam extraterestru uitându-mă și la ținutele Mirandei, dar și la escapadele lor amoroase. Nu mai zic de dileme. În lumea mea, femeile clasa muncitoare abia se spălau pe cap o dată pe săptămână. Cu o mână în ciorbă și cu una pe strategiile de PR, cu un copil de 2 ani, cu onestitate vă zic că n-am apreciat mare din lucru din film.

Azi, la 2 săptămâni după ce-am ieșit din lockdown și la cine-mai-stă-să-numere-câți-ani-de-atunci, dar numără cei 5 ani de când croștez la brandul personal și pe meterezele firmei proprii, plus încă 4 ani de când mai am un copil, am reușit să mă bucur de film și să mai și pricep niște mesaje de pe acolo. Îmi dau seama de câte clișee are filmul, de la problemele legate de gen, până la diferite profesii descrise ca tipic feminine, iar femeile respective considerate mai ușoare decât altele din alte domenii. E incredibil cât de ușor se ridică ceața de pe ochi când tu însăți traversezi dificultăți profesionale ori personale și te confrunți cu ideile preconcepute ale celor din jur.

Dar dincolo de ce observ cu ochii de femeie de 40 de ani, total diferiți de cei de la 20, rămâne un lucru pe care îl simt foarte dureros. Știți cum e cu epifaniile astea, nu? Îți tot ciocăne una la ușă: vin o dată, se arată ușor și timid. Pleacă. Apoi mai vine o dată, un pic mai rapid. Și deodată parcă te lovește de nu știi de unde și cum. Surorile mele, mi-am dat seama că noi, aici, în România, nu avem viață, de fapt. Nu prea trăim. Când suntem foarte tinere, ne dorim să ne afirmăm profesional și eventual un bărbat care să ne bucure inima. Apoi, începem să avem (o parte sau de toate) și ne lăsăm cuprinse în vârtejul care ne ia pe sus. Nu mai avem timp de noi, de nimic. Parcă ne robotizăm cu totul. Răspundem cererilor familiei, copiilor, bărbaților, joburilor, noi suntem mereu pe ultimul loc pentru noi.

Ați observat când luăm noi o pauză într-o zi? După ce toată lumea a plecat la somn. Atunci ne așezăm și noi, mai deschidem un telefon sau o carte și apoi cădem răpuse de oboseală. Și mereu ne propunem că mâine vom adormi mai repede, că mâine ne spălăm în sfârșit părul, că mâine va fi mai bine, vom avea mai mult timp, nu-i așa? În filmul pe care îl revăd acum, femeile au timp. Timp liber mult. Eu n-am mai făcut reuniune cu prietenele mele de la….botez. Sunt curând 4 ani. 🙁 Ele iau micul dejun împreună din când în când, cinează împreună mai mereu și viața lor socială există. Ok, în primă fază nu au copii, dar eu nici măcar când nu aveam copii nu îmi amintesc să fi avut asemenea lejeritate în program.

Bineînțeles că întâi i-am zis soțului de revelația mea, că el m-a susținut tot timpul în orice am ales să fac. Mi-a zis 2 lucruri: ”Păi tu poți avea acum timp liber, dar nu vrei. Tu alegi să muncești atât de mult.” Lovitură sub centură, bineînțeles, recunosc că așa e. Acum chiar muncesc că îmi place, nu am niciun șef care să mă pună la treabă. 🙂 Și argumentul 2 de la el care credeți că a fost? ”Femeile din film nu au copii.” Ceea ce, iarăși, e adevărat, pentru moment, în primele serii. Dar cu toate acestea, simt 2 lucruri: că parcă e o scuză treaba cu cei mici, prea des folosim argumentul ăsta când nu reușim să facem ceva ce ne dorim demult. Și apoi, multe dintre prietenele mele au copiii mari și tot nu reușesc să fie atât de active social pentru că muncesc în continuare destul de mult.

Deci, undeva ceva lipsește. M-am uitat și la izolarea asta atent. Cu toate doamnele cu care lucrez nu am auzit decât că e prea mult să muncească de acasă, să aibă și grijă de casă și de copii în același timp. Parcă a fost și este în continuare o luptă pentru oricare 10 minute în care să își spele dinții în liniște și să își audă gândurile.

Nu pot să nu remarc lipsa oricărei preocupări pentru sănătatea emoțională a oamenilor în această perioadă. Accentul e pus în mod paroxistic pe sănătatea fizică, însă conscințele izolării oamenilor parcă nici nu ar exista. Iar aici intră și copii și bărbații, bineînțeles.

Aș vrea să ne găsim echilibru și mi se pare tot mai greu. Aș vrea să vă pot da o idee sau un sfat și momentan nu prea le am. Dar poate le aveți voi pentru mine. 🙂

Știu că în comunitate sunt și femei din alte țări. La voi cum e, tot atât de greu? Munciți tot așa mult? E tot atât de greu să aduceți echilibrul între viața personală&socială și cea profesională?

Îmbrățișări vouă, femei minunate!

Related posts

Comments ( 4 )

  • Andreea

    Cat de adevarat e articolul! Sa stii ca si eu ma gandeam la asta acum cateva zile. Toata viata mea e despre copiii, casa, intoarcerea la job. Si pauza imi iau doar dupa ce adoarme toata lumea. Undeva in subconstient am impresia ca nu am voie sa am pauza daca sunt copiii treji. Ma uit ca sotul meu nu are problema asta. Daca are nevoie de o pauza isi ia una ca doar are o nevasta care sa stea “de garda” si sa se ocupe de toate cele.

    • Florina Badea

      Da, exact, soții nu au această problemă. 🙂

  • Elena

    Cât adevăr! Și în articol, și în comentariul de mai sus! Pauza mea e noaptea, târziu, când trag de mine și beau o cană de lapte, doar ca să fiu eu cu mine cât mai mult. Cred ca așa am moștenit de la mamele noastre și ne simțim vinovate dacă cerem din când în când puțin timp pentru reîncărcarea bateriilor. Nu e rău să fim disponibile pentru familie, dar epuizarea noastră nu îi ajută cu nimic. Și aici e nevoie de înțelegerea partenerului, cred eu.

    • Florina Badea

      Da, e importantă înțelegerea lui. Dar e important să ne impunem noi primele, ca ei să ne respecte deciziile și să devină înțelegători. 🙂

Leave a Comment