Cele 2 valize se uită întrebătoare la mine din hol. Intru în panică, e deja ora 15.00 și trenul pleacă la 17.20. Doar eu mă grăbesc, se pare. Blonda tocmai și-a așezat jucăriile pentru o nouă tură de teatru de păpuși. Am rugat-o de cu seară să își aleagă hainele și cărțile pe care vrea să le ia cu ea în vacanță. Le-a ales, dar grămada cea mare pentru doar 7 zile mă panichează și mai tare. Renunț să mă mai gândesc la valiza ei și intru în dressing să mă ocup de valiza mea și a lui taica-su. Pregătesc 2 călătorii separate, Blonda pleacă la bunici, împreună cu ei, iar noi doi plecăm la munte, ca să aniversăm ziua mea. Măriuca rămâne acasă, cu bunicii de la București. Începe vacanța copiilor și e nevoie să împac toate gusturile și toate dorințele.

În urmă cu o seară, discutam la cină despre cele 2 călătorii:

 – Dar voi de ce vă faceți valiza?

– Plecăm și noi, după ce te ducem pe tine la gară, se grăbește taică-su să-i răspundă.

– Da??? Păi voi unde placați?

– Mami are un proiect și o însoțesc și eu! se repede I. să îi răspundă. 

Blonda se gândește, se gândește….eu chicotesc pe fundal, pregătită să repar povestea lui I., mai ales că nu îmi place să mint copiii. Și oricum, nu era prima oară când plecam noi 2, singuri. Ca să nu mai vorbesc că nu urma să facem nimic nici ilegal și nici imoral, pentru Dumnezeu, suntem împreună de peste 18 ani.

– Mami, dar mâine e ziua ta! De ce muncești de ziua ta??? a și apărut răspunsul după atâta procesare din căpșorul ei frumos și drăgălaș.

Era deci momentul să intervin:

– A glumit tati, Teo, nu plec cu niciun proiect! Iau o pauză de ziua mea și plec cu el la munte! Să sărbătorim, cum facem noi de obicei. Tu știi că sărbătorim fiecare moment aniversar din familia noastră. Tu mergi acum la bunici, pentru ca așa ai decis deja, iar noi dăm o fugă la munte. Când te întorci, sărbătorim în 4, să n-ai nicio grijă! 

Uh! Perfect speech, nu-i așa? 🙂 Deși este nu mai știu nici eu a câta oară când facem asta, de când avea ea 11 luni, tot am avut o mică strângere de inimă. Nu de altceva, ci doar cu grija ca ea să nu se simtă exclusă.

Cum a fost la începuturi

Când nu avea nici 1 an și am început noi să reluam plecările în 2, îi povesteam înainte că vom pleca și ea va rămâne cu bunicii, deși nu eram prea încrezători că înțelege. Și că ne întoarcem, evident. Aici e frica cea mai mare a copiilor. Dar a fost o tehnică bună, pentru că niciodată nu a plâns și la întoarcere nu a făcut tantrumuri de niciun fel. Sunam mereu de unde eram și îi vorbeam, râdeam și cântam. Pe măsură ce creștea, ne-am menținut obiceiul și de 2-3 ori pe an am plecat doar noi 2 undeva, mai aproape sau mai departe. La întoarcere, îi arătam mereu fotografii, cu locurile pe unde am fost și îi aduceam câte un suvenir. A funcționat mereu.

Cum e acum, când suntem 4

Într-un an și jumătate am plecat singuri de 3 ori. Nu știu dacă e mult sau puțin. Depinde la ce ne raportăm. Noi am avut norocul că stăm aproape de părinții mei, iar ei și-au intrat în rolul de bunici încă de acum 9 ani. Acum se bucură de amândouă. Iar noi avem grijă să nu stăm decât câteva zile departe de ele. Dacă pleacă unul din noi mai mult, celălalt rămâne acasă cu ele. Nu plecăm oricum niciodată doar cu una dintre ele, amândoi. Dar vreau să înțeleagă dorința noastră, a părinților, de a fi câteva zile doar noi 2, singuri. Lucru care nu are legătură cu ele, ci cu noi. Lui Teo i-am spus deja simplu și a părut că înțelege, că înainte de a fi ele două în viața noastră, am fost doar eu cu tatăl lor și că ne e dor de câteva clipe doar noi 2. Nu ca pe vremuri, pentru că nu vom mai fi niciodată ca pe vremuri. Ca astăzi și pentru astăzi. Timp pentru părinți, dedicat lucrurilor pentru părinți.

De ce așa

Sunt multe modele, în multe cupluri. Fiecare cuplu alege calea lui, după ce apar copiii. E drept, noi i-am avut pe părinți aproape. Ne-a fost mai ușor să evadăm din când în când. Și ne-am bucurat de asta, în toți acești ani. Am văzut și sprâncene ridicate și dezaprobare în jur. Ce să zic, nu ne-a afectat. Tot noi suntem și cei care aleg să plece și singuri, fiecare cu prietenii lui, în fiecare an. Și asta face parte tot din viața cuplului nostru. Chiar credem că, dincolo de copii, avem o identitate proprie, dorințe proprii, aspirații proprii. La fel cum avem și fiecare, independent de viața noatră împreună. Am povestit în mai multe locuri că ăsta e secretul de fapt, să ne susținem unul pe altul, indiferent de ceea ce alege celălat să facă. Nimic mai simplu.

În atâția ani, oamenii cresc. Cresc diferit și iau drumuri tot mai diferite. Ceea ce îi ține împreună sunt valorile comune și conectarea continuă. Care pe alții îi și despart. Dacă vă ziceam despre iubire știu că nu mă credeați! 🙂

Vă salutăm noi 2, cu mult drag și prețuire, pentru că citiți ce scriu eu aici și poate câteodată rămâneți pe gânduri!eu cu tati

Dacă doriți să fiți la curent cu noutățile de pe blogul de viata sănătoasă, puteți da LIKE paginii de Facebook sau vă puteți abona la Newsletter!

Sursa foto: arhiva personală (Barcelona și o nuntă – ambele din 2017)