Suntem mami și tati și simțim că ne-am pierdut identitatea!

mami și tati

E plină pensiunea de părinți și copii, mai mici sau mai mari. Așa îmi place să merg în astfel de locuri, unde niciodată nu stau să mă simt aiurea că aleargă copiii de ici colo, că fac zgomot sau mizerie prea multă, după standardele unora! Un loc child friendly permite orice din zona copiilor. E un fel de complicitate între noi, părinții, care ne aruncăm priviri ce spun ”lasă că știm noi cum e”. După ce trecem de faza privirilor începem să ne vorbim și să plănuim împreună drumeții sau să povestim despre copii. Așa că nu mă pot abține să observ lucruri pe care și noi le spunem sau le facem, când suntem împreună cu fetele.

În urmă cu ceva ani, am fost primii din gașca noastră care am avut copii. Bebele nostru devenise un maimuțoi simpatic, care trecea de la o persoană la alta, pe la toate întâlnirile noastre cu prietenii. Era trasă de coadă și răsfățată de toată lumea, ceea ce îi plăcea și ei, evident. Cu toate acestea, nu a trecut neobservat faptul că odată cu ea, începusem și noi să ne maimuțărim între noi și să ne strigăm mai puțin pe nume și mai mult cu apelativele ”mami” și ”tati”. Ne intrasem ușor ușor în rol, deveneam părinți, din iubiți și soți. Mami și tati în jos și în sus. Eram atat de fericiți că blonduța noastră mică începuse să ne imite și să ne strige și ea pe numele de părinți, încât nimic nu mai conta. Într-o zi, una dintre prietenele noastre, ne-a atras atenția: ”Auzi, dar voi v-ați pierdut identitatea?? Pe tine te cheamă Florina și pe tine Ionuț, nu? De ce vă strigați unul pe altul mami și tati?”. Ne-am blocat nițel pe moment și am început să râdem. A rămas așa. Nu ne-am bătut capul să îi explicăm femeii cum stă treaba, am lăsat-o să îi vină rândul ca să priceapă singură. 🙂

Părinți, simțiți că v-ați pierdut identitatea?

99% dintre părinții pe care eu i-am întâlnit în toți anii de părințeală și care au copii mici nu se mai strigă pe nume. După ce mai cresc copiii, treaba se reglează. N-am stat să reflectez prea mult asupra acestui fapt, nu mă deranjează deloc că tatăl copilelor mele și iubitul meu mă strigă ”Mami” în majoritatea timpului. De fapt, de ce să mă deranjeze, nu sunt mami? Nu e perioada mea cea mai intensă din viață, când toată atențiea și tot timpul meu liber este dedicat lor? Puțin din timpul meu e fără copii. Doar când lucrez nu sunt mami, dar asta pentru că nu reprezint acest rol în fața oamenilor cu care lucrez, nu pentru că îmi pun haina de mami în cui.

Sunt mami când dorm, când mănânc, când mă spăl, când visez, când plec sau când stau, când fac orice sau când simt orice, când respir! Asta e, oricât de tare ar displăcea unora (deși nu știu de ce să displacă??). Orice fac și orice simt e trecut prin acest filtru, pentru unul și același motiv: de când ele au prins viață la mine în burtică, nu îmi mai aparțin 100%. Eu le aparțin lor și ele sunt parte din mine. Nu simt că mi-am pierdut identitatea, ci simt că mi-am triplat-o, dacă înțelegeți ce vreau să zic. Trăiesc ca să le fiu lor îndrumător în această lume și mă preocup zilnic de mine și faptele mele. Ca să fiu cât mai sigură că ele mă văd așa cum mi-ar plăcea mie să mă văd. Că învață de la mine și că atunci când vor fi mari nu vor ajunge să îmi spună: ”Nu vreau să fiu ca tine!”. Deși ele nu trebuie să fie ca mine, pentru că ele sunt unice. Dar mă înfioară gândul că vor ajunge să simtă că a fost așa de rău cum am făcut eu lucrurile să fie. Mă îngrozește să îmi închipui privirea lor și încrâncenarea cu care ea se va fi umplut. Am văzut așa mulți adulți care simt asta și le-o spun părinților lor, direct sau prin tăcerea lor…

Și ca să îi răspund prietenei mele de atunci, în primă fază părinții ajung să se strige ”Mami” și ”Tati” pentru că vor să îi învețe pe cei mici să îi apeleze așa. Am cunoscut cupluri care au continuat să se strige pe nume, așa că au ajuns și copiii să li se adreseze pe nume. Nu e musai să se petreacă la toată lumea așa, desigur. Dar ei ne imită în tot ce facem, așa că o fac inclusiv când ne apelează. 🙂

E în regulă oricum ar fi, dacă pentru voi e în regulă. Faceți ce și cum simțiți. Poate pentru voi un astfel de lucru nu e important. În fond, de ce să ne împiedicăm în terminologie? Pentru mine a fost și este. Îmi doresc ca pentru fetele noastre să rămânem mami și tati, să fim părinții lor, nu prieteni. Prietenii vin și pleacă, noi vom rămâne părinții lor toată viața.

La voi cum e, simțiți că v-ați pierdut identitatea de când ați devenit părinți? 

Dacă doriți să fiți la curent cu noutățile de pe blogul de viata sănătoasă, puteti da LIKE paginii de Facebook sau vă puteți abona la Newsletter!

Sursa foto: aici

Related posts

Publică un comentariu