De ce nu ne mai plimbăm?

plimbare

M-a lovit aseară revelația asta, în timp ce împingeam la cărucior pe strada mea încă pietruită: eu sunt singura de la noi din zonă care bate cu pasul străzile. Eu și cu ai mei. Chiar dacă avem mașini, le folosim doar pentru birou. Când ne întâlnim seara acasă sau în weekenduri leneșe, când nu vrem să ne batem capul cu împachetat pentru zări albastre, stăm în jurul casei. Și orice am face la noi în gradină, ne lovește așa, la final de zi, un dor de ducă. De explorat. De pus picioarele în mișcare. De bătut cu pasul străzile. M-a întrebat cineva despre toana asta cu plimbatul pe jos. De ce pierd vremea cu așa ceva. Nu am altceva mai bun de făcut seara? Un vas, o rufă murdară, ceva de călcat. De ce umblu pe străzi fără țintă, la ce îmi folosește. Și copiii, cum rezistă ei la așa ceva? Nu vor la parc, la locuri de joacă, cu prietenii? În timp ce vorbeam, am căzut și eu pe gânduri nițel. Nu neapărat ca să mă întreb dacă fac bine, că am depășit faza asta. E clar că simt chemarea străzii și e bine. 🙂 Mă întreb de ce primesc astfel de întrebări și de ce oamenii văd beneficii în orice altceva, mai puțin în mersul pe jos. Probabil nimeni nu s-a întors după ani de zile de plimbat seara ca să zică: m-am vindecat! Sau poate că ne-am pierdut încrederea în ceva atât de simplu. Chiar nu poate avea ceva atât de simplu rezultate spectaculoase. Deci, de fapt, de ce nu ne mai plimbăm?
Vedeți voi, ne-am obișnuit să așteptăm de la multe gesturi ale noastre ceva major, spectaculos, cu impact pe loc. Să ne vindecăm imediat de ceva, să ni se modifice analizele sau să căpătăm imediat altă viață. Da, e adevărat că seara sunt atâtea lucruri de făcut, după o zi petrecută departe de casă, încât niciodată nu le vom termina. Mormane de vase sau de rufe și copiii care s-ar juca la nesfârșit. E adevărat ca suntem atât de epuizați încât să ne îmbrăcăm și să ne încălțăm pentru o plimbare fără țintă poate părea cel mai absurd și inutil lucru cu putință. Știți cum e asta însă? Ca treaba cu cititul: dar când mai ai timp să și citești, când ești atât de ocupata? Și mereu răspund cam la fel: acord cu prioritate timp lucrurilor care mă fac mai bine, îmi vindecă mintea și sufletul, în primul rând. Așa e și cu mersul. Pentru mine, mersul pe jos e vindecător.
Dacă ar fi să regret ceva în viață asta e că nu am reușit sa îmi iau o locuința în centru, ca să pot bate drumurile doar pe jos. Să văd oameni, să iau pulsul străzii. Să simt zilnic și pe distanțe lungi comuniunea mea cu asfaltul. Pașii mei conectați la oraș, în amorțeala dimineții și în moleșeala serilor. Doar cine nu a pășit în viața asta mult, nu știe câte înveți când mergi pe jos și ce claritate a minții capeți.
În plimbările noastre de seară am avut revelații și am luat decizii, m-am întors mai odihnită decât am plecat, oricât de obosita aș fi fost. Paradox, nu-i așa? Cu siguranță nu am slăbit datorită mersului pe jos, dar sunt sigură că m-am tonifiat. La corp și creier. 🙂 Mi-am controlat postura, am reînvățat să respir, am expirat din răul de peste zi și am inspirat bine. M-am încărcat din pașii noștri, de la copii la soț. Și să nu vă închipuiți că la noi e armonia pe pământ. Un copil vrea ceva, cea mică altceva, amândouă vorbesc în același timp și tare, ca să fie auzite. Amândouă se bat pe mâinile și pe privirile noastre și fiecare vrea să fie ea prima. Mai râdem sau mai strigăm, după caz. Dar totul se petrece în mers și împreună. Pentru că așa se întâmplă în echipe. 🙂 Da, copiii se modelează, nu vin pe lume cu un program predefinit. De aceea copiii mei nu seamănă cu ai tăi, pentru că seamănă cu mine. Pentru că noi știm așa și ne place așa, ei ne urmează. Când vor fi mari, au libertatea să aleagă altceva.
Până una alta, plimbatul pe jos rămâne una din activitățile noastre preferate. Ne ajută, ne vindecă de gânduri și frământări, ne conectează și ne distrează. Chiar nu contează destinația, e important drumul până acolo și compania. Că e un mal de apă, că e un drum forestier sau o stradă urbană, pentru noi e totuna.
Așadar, la voi cum e, voi vă mai plimbați, aveți cum se zice un ritual în acest sens?
Dacă doriți să fiți la curent cu noutățile de pe blogul de viata sănătoasă, puteti da LIKE paginii de Facebook sau vă puteți abona la Newsletter!
Sursa foto: aici

Related posts

Comentarii ( 4 )

  • Alexandra

    Eu și soțul ne mai plimbăm fără țintă. Asta o putem face doar cand suntem doar noi doi. Băiatul nostru nu este încântat de plimbat fără un scop precis.

  • Vavaly

    Noi inca ne plimbam și ne place dar am constatat si eu ca sunt mult mai putini oameni pe strazi. Chiar si pe bulevarde unde alta data tinerii îndrăgostiții isi plimbau visele era pustiu in seară de vară. Si era trist.

  • Karina

    Si eu merg pe jos, destul de mult chiar, numai azi am luat la pas centrul Londrei am mers cam 4 ore pe jos iar piticul a mers cand pe jos cand in carut, ma bucur ca seamana cu mine si lui ii place plimbatul, la 2 ani si 4 luni merge fara sa oboseasca kilometri intregi

  • Maria

    Și mie îmi place să mă plimb pe jos. Cred că are legătură cu conectarea cu natura, cu mediul, dar mai ales cu gândurile mele. Pe parcursul plimbării, îmi liniștesc creierul și îmi clătesc privirea. Uneori, când nu-i nimic stringent, îmi golesc capul de gânduri și încerc să dibuiesc cu ochii minții toate sunetele naturii, o pasăre ici, (oare e mierlă sau ciocârlie?), o sirenă de ambulanță dincolo (sper să meargă la o viitoare mămică, ce va naște un puiuț superdrăguț!)…
    Chiar așa, oare de ce nu mai apreciază oamenii lucrurile mărunte care le-ar putea aduce bucurie?

Publică un comentariu