Mă pregăteam să nasc prima oară. Deh, la cezariană așa e, cu pregătire. Și, ca toate femeile din lume, nu mai puteam de frică, în același timp cu nerăbdarea care mă sâcâise în ultima lună. Era un cocktail de sentimente pe mine, pe care îl frământam, ca și pe telefonul din palma mea. Și mă apucase o dilemă, în toată pregătirea de dinainte de sala de operații: oare o să fiu o mamă bună? Am avut multă vreme în mesagerie această întrebare adresată lui I., prin sms. Și răspunsul lui, blând și încurajator: ”Ești o soție minunată, sunt sigur că vei fi o mamă bună”. Eh, vă dați seama că nu sunt nici una și nici alta, adică nu minunată. Sunt doar norocoasă că sufletele astea de lângă mine mă iubesc așa de tare. Cu toate acestea, întrebarea mă frământă în continuare, la 9 ani de la prima naștere și la 1 an și jumătate de la a doua. Azi am văzut pe blogul noi3life.ro articolul pe această temă, care mi-a readus întrebarea la suprafață.

Oare sunt o mamă bună?

Cum știm că suntem mame bune? Iubim copiii, fiecare cum știm, cum putem, cum ni s-a transmis în copilărie. Le arătăm, la fel, mai mult sau mai puțin. La capătul celălalt al firului, puiul mic înțelege și el cât poate. Mamele noastre poate nu ne-au spus vreodată că ne iubesc, că nu era la modă atunci. Nu ne-au spus nici cuvinte de apreciere prea multe, ca să nu ne-o luăm în cap. La rândul lor, au primit un model de iubire și de părințeală, de la ai lor, bunicii noștri.

Vedeți cum transmitem din generație în generație iubirea? Cred că suntem prima generație cu cel mai mare acces la informație, dar și la îndrumare către cunoașterea de sine, care să ne vindece rănile din copilărie și să ne aplece cu mai multă iubire și blândețe către copiii noștri. La noi începe această eră a manifestării iubirii, cu totul dezvelită, în toată nuditatea și frumusețea ei. De noi depinde dacă micuții noștri vor învăța acest nou limbaj și îl vor transmite mai departe.

Dar e suficient pentru ei să primească zilnic manifestarea iubirii noastre? Am avut zile de conectare continuă și tratamente cu pupicită și, cu toate acestea, dacă nu am fost de acord cu 10 minute în plus afară, am primit în dar cuvintele ”ești o mamă rea”!. Știu că nu sunt, dar tot mă doare. Îmi deschide răni. Vreau să fiu mai bună decât eram anul trecut, vreau să am o relație mai bună cu fetele mele decât poate am avut eu cu mama. Dar când fata mea îmi spune că sunt o mamă rea sau cea mai rea mamă, parcă simt cum mă prăbușesc cu totul de la înalțimea acelei zile, oricare ar fi fost ea.

Oare care este momentul în care nicio astfel de reacție de copil să nu mai distrugă sufletul mamei? Știu, nu are legătură cu copilul, ci cu mama. Sunt fricile și îndoielile noastre, sunt despre noi, despre așa cum nu ne-am propus să nu fim.

Ce facem noi, ca mame? Iubim copilul și îl îngrijim, de la primul zâmbet dimineața, până la plânsetul de seară. Îl hrănim de câteva ori pe zi, îl învățăm, îl îmbrăcăm, îl spălăm, îl plimbăm și îl distrăm. Noi nu suntem la fel de îmbrăcate și distrate cum sunt ei, hainele noastre nu sunt schimbate atât de des, iar noi nu mâncăm atât de diversificat. Noi îmbucăm pe fugă ceva, renunțăm la joburi în corporații și ne reorientăm viața profesională. Ne schimbăm, de multe ori, modul de trai. Toate acestea, doar ca ei să fie bine. Multe mame spun că se simt sacrificate. Am scris despre asta cu ceva vreme în urmă, aici. Bebe crește. Și consideră că așa trebuie să fie. Și dacă într-o zi nu primește ceva pe care îl vrea atunci, îi spune mamei că e cea mai rea mamă. Iar mama, deși iubește cu toată carnea ei și știe că e ceea ce trebuie să facă, tot se îndoiește.

Deci cum știu dacă sunt o mamă suficient de bună? Cine îmi va putea spune vreodată că e bine ce fac pentru copiii mei?

Despre cea mai bună mamă

Am scris mai demult un articol despre cea mai bună mamă, care a fost primit în feluri diverse de către voi, cititorii. Cum vi se pare? E aici.

Voi ce părere aveți? Eu încă mă mai întreb.

Dacă doriți să fiți la curent cu noutățile de pe blogul de viata sănătoasă, puteți da LIKE paginii de Facebook sau vă puteți abona la Newsletter!

Sursa foto: arhiva personală

Credit foto: George Ioniță