Parenting la noi acasă

parenting

Distanța dintre copiii noștri e de 7 ani și jumătate. E diferență ca de la cer la pământ între ce am învățat acum 11 ani despre creșterea copiilor și ce știu azi despre parenting. E potop de informație, nu știu zău cum se descurcă părinții. Măcar de ar aplica tot ce citesc și ascultă de la specialiști. În ceea ce ne privește pe noi, mă uit în urmă și mă minunez și eu de mine. Acum 11 ani, evident, eram alt om. Urma să aduc pe lume un bebeluș despre care nu știam nimic. Îmi era frică de el și de creșterea lui. Acum 3 ani, cu Teo de mână și Măriuca în burtică, nu mă gândeam decât cum se vor înțelege ele două.

Acum 11 ani, aveam un soț, un job și un bebe pe drum. Citeam dr. Căpraru, era biblia tututor mămicilor în devenire. Mai era și dr. Spock, dar nu ma atragea, nu știu de ce. Mai descoperisem o franțuzoaică simpatică, ce scosese și niște cărți de jocuri pentru copii. Dintre toate, acestea din urmă au fost cele mai folositoare. Aproape de naștere, abia așteptam să intru în concediu, mă enerva tot. Am dedicat primului meu bebe tot timpul, viața și atenția mea. În afară de orele petrecute cu bunica, tot timpul meu era dedicat ei. Primele jocuri, primii pași, primul mers la mall, primele zâmbete – îmi amintesc tot. Primele brațe întinse către mine, oh, nu le pot uita vreodată. Prima zăpadă împreună sau prima oară când am mers amândouă cu taxi. Toate băițele ei de seară, pe care i le făceam singurică, devreme, ca să meargă la nani cu ochii pe ceas, la 8.30 fix. Nici nu știu dacă toate acestea erau din Căpraru sau din inima mea sau inspirație de la singurii prieteni care aveau copil apropiat de vârsta bebelușei noastre. Apoi grădinița, cu despărțirile noastre dureroase. A trecut timpul atât de repede! Apoi, într-o zi, ne-a rugat să îi mai facem o surioară. Ne-am uitat unul la altul și cred că atunci am început să luăm în serios ideea.

Azi, a 2-a noatră fetiță are 2 ani și jumătate deja. Mă uit la ea și o văd mai mare după fiecare repriză de somn. Parcă am închis ochii, am clipit și ea a crescut. Mesele nu mai sunt atât de fixe și nici uitatul la TV nu mai e atât de aspru monitorizat. Când ai în casă și un copil mare, e greu să delimitezi totul cu atâta rigoare! Azi a fost matinală și de la ora 7 făcea tam tam, să vină soră-sa la ea. Dacă Teo a crescut pas cu pas cu mine, Maria a crescut cu soră-sa. La 2 luni râdea în hohote și întindea mâinile spre ea, să o ia în brațe. Apoi, în fiecare seară, Teo venea în patul mare, deschidea cartea și îi citea povești. Măriuța o privea cu nesaț și îi sorbea vorbele. Dacă eu o întreb ce joc vrea să jucăm, îmi răspunde hotărât că nu vrea cu mine, ci cu soră-sa. Ia o jucărie și merge la ea, i-o pune în brațe și îi poruncește: ”joacă-te!”. Băițele lor sunt adevărate scenete de joacă, în timp ce baia se scaldă în apă, pe toate părțile. A stat prea puțin în Manduca și în cărucior, pentru că a vrut jos, la sora ei. O însoțește peste tot, îi bate în ușă dis de dimineață și o invită ”hai în bațele meu!”. Dacă Blonduța se așează la citit, picea își ia o carte, se așează alături și ne anunță: ”țitesc!”. Mă dă la o parte, dacă stau prea aproape de soră-sa, chipurile e locul ei. Dacă o ceartă sora ei, vine și mi se plânge, cere în brațe și zice ceva bolborosit despre Teo. Știu că s-au certat dacă îmi spune ”tu ești mami a mea, nu a lui Teo!”. 🙂 Povestim, râdem, o împac și apoi fuge înapoi la soră-sa.

E greu să intru între ele, au început deja să comploteze. Picea pică în capcana soră-sii și vine să ceară diverse. De obicei, la muzică sau la desene. O refuz și merge să raporteze surorii mai mari. Dezamăgite, vin să ceară amândouă pe tonuri ridicate. Le spun că nu aud așa tare, pleacă și se întorc din nou cu alte idei. Sunt amuzante așa, cum se pun ele de acord, deși le despart 7 ani și jumătate.

Dacă știu că una din ele nu prea mănâncă un fel de mâncare, mă fac că mai e foarte puțin și le pun amândurora în același castron. Se bat literalmente pe mâncare, ling castronul, îl întorc pe dos. Râd pe înfundate de ele și mă gândesc fericită că le-am păcălit din nou. Sper să mai treacă ceva timp până se vor prinde de fază.

Uneori, sunt geloase. Una pe alta. Atunci se bat pe mine, încearcă să o îndepărteze pe cealaltă de la mine din brațe. Eu râd de nu mai pot. La început, cea mai geloasă a fost cea mare, normal. I-a luat 2 ani până a învățat că nu picea nu pleacă nicăieri și că locul lor în inimile noastre nu poate fi șters de prezența celeilalte. Alteori, când o îmbrățișez sau o mângâi pe cea mare, o văd pe Măriuca venind tiptil și trăgând-o de păr. O întreb de ce și îmi spune că vrea și ea. Îi arăt că are loc, fără să o îndepărteze pe sora ei.

Sunt momente în care se pârăsc una pe alta sau plâng sau țipă. Am învățat să intervin cât mai puțin, să le observ, să văd dacă se pot liniști singure. Nu îmi place ideea de a le amenința cu pedeapsa și nici de a le trimite în time out în camera lor. Dar intervin când simt că ele nu pot mai mult de atât. Sunt seri în care ne găsește tatăl lor plânse pe toate 3. Păi da, ați crezut că suntem perfecte? 🙂 Să fii mama unui singur copil e diferit de a fi mamă de 2…

Când plecăm în vacanțe sau când pur și simplu suntem acasă toți 4, e cel mai liniște. Ele sunt fericite că sunt cu noi, chiar dacă nu le acordăm 100% atenție, doar ne simt acolo.

Și mă uit la ele, le chem și le îmbrățișez, le tapetez cu pupici, pentru că știu că imediat ce voi clipi vor fi mari. Curând, cea mică nu va mai mirosi a scutecel, iar cea mare are deja înfățișarea unei domnișoare simandicoase. 🙂

Cam așa cu parentingul la noi acasă. Mai puțin din cărți și mai mult din viață.

Ca să vedeți ce mai scriu pe temă, vă invit să urmăriți rubrica mea de pe blog – PARENTING.

Sursa foto: aici

Related posts

Publică un comentariu