Părinții fac tantrumuri și ei, nu știați?

părinții fac tantrumuri

În weekendul trecut am fost la munte. Ceea ce noi nu prea facem de obicei. Ieșim rar la munte în weekend pentru că ni se pare timpul prea scurt. Scurt pentru a parcurge distanța ca să ajungem în locurile pe care ni le dorim, ca apoi să mai și petrecem acolo timp de calitate. Valea Prahovei e cea mai apropiată destinație de București, din păcate. În teorie, distanță scurtă, timp rămas pentru drumeții și picnicuri în natură. Doar că uitasem de ce nu am mai ales Valea Prahovei demult. DN1 și stațiunile de pe Valea Prahovei sunt, cum s-ar zice, coșmarul turistului român. Al turistului ca mine poate, că după ultima experiență ne-am dat seama că pe oameni nu îi deranjează aglomerația. Și că părinții fac tantrumuri și ei.

Short story, am adunat 5 ore pe drum la dus și 5 ore la întors. 10 ore în mașină pentru 2 zile mie mi se pare mult. Probabil că altora nu. Eu veneam după o săptămână cu 4 antrenamente, în care lucrasem spatele și mă simțeam foarte bine. Simțeam cu fiecare oră de stat pe scaun cum mi se anulează tot efortul de peste săptămână. Soțului îi place să conducă, iar fetele sunt călite după ultima vacanță în Europa, când am făcut drumuri și de 8 ore pe zi.

Am ales să nu ne plângem, bucuroși că suntem din nou împreună, la drum. Intenție bună pentru drumul de dus. Parțial susținută, dacă mă întrebați pe mine. Pentru că opririle de pipi nu au fost prea multe, iar de nr. 2 nu s-a pus problema, lucky me. De fapt, le-am manipulat pe fete, căci înainte de plecare le-am dat o gustare frugală. Iar pentru mașină le-am pus doar banană și niște rondele de orez. În rest, să ia cu apă. 🙂 Ceea ce au și făcut.

Drumul de dus a fost ok, dacă ignorăm faptul că picase sistemul pentru vignete și ne-am enervat. După care, fetele s-au gândit să pună la cale niște divergențe în spate, tocmai când luasem și noi avânt cu 20 km/h. Dar am rulat programul ”ignore” amândoi, până și-au dat seama că nu le vom băga în seamă. Nu pentru miza pe care o aveau ele atunci.

După care au fost aproape 2 zile de drumeții, de companie hrană pentru suflet și mâncare bună. Așa că am uitat. Iar duminică ne-a trecut prin cap să nu venim direct acasă, ci să dăm o fugă până la Dino Parc. Și nu pentru loc, musai. Ci tot pentru companie. Prietenii care veniseră după noi la munte au venit cu propunerea. Și am zis să mergem și noi după ei la Râșnov. Fac spoiler acum, dar a fost una dintre cele mai greșite decizii ever.

Atenție, părinții fac tantrumuri!

A început deja când am pus gps-ul pentru Râșnov. Pac! Aproape 1 oră, nici 20 km. Ok, zic, o fi o greșeală. Nu e drum către București, e drum către Brașov. Dar nu numai că nu a greșit cu nimic gps-ul, dar timpul a mai și crescut pe drum, la fel ca nerăbdarea fetelor. Era cald, deși clima noastră se străduia intens. Soarele ne prăjea prin parbriz, picea a început să se tânguiască că o bate prea tare. Apoi au vărsat apă pe ele, după care și-au disputat un rucsac cu jucării și a început miorlăiala. Simțeam că nu mă mai ajută starea de bine pe care mi-o adusesem de pe cărările Bucegilor.

Într-un final, am ajuns. Cuvintele nu mă ajută să vă descriu hărmălaia de la poalele cetății Râșnov. La aproape 30 de ani de la Revoluție, am văzut timpul oprit. Cu excepția puzderiei de mașini, totul era ca pe vremuri. Fum de mici și de porumb pe grătar, oameni care mergeau pe mijlocul șoselei, corpuri diforme îngrămădite în titicar pentru 500 de metri. O poluare fonică și vizuală pentru care nu am talent la scris. Între timp, picea adormise. Cea mare era în continuare nemulțumită, probabil pentru că nu mai avea cu cine să se certe. Sau pentru că preadolescenții au oricum o viață mizerabilă, cu și fără parcuri de distracție, pe traffic jam și caniculă.

Parcați la poalele pădurii, am luat drumul în piept, cu un copil mic în brațe. Prima coadă, primul șoc. Zeci de persoane stăteau la coadă, ghiciți la ce? La bilete pentru titicar!! Pfoai!

Am urcat dealul cu pitica mârâită și plângăcioasă în brațe. Blonda cred că ar fi vrut și ea cu titicarul, dar nu a îndrăznit să mă abordeze cu propunerea.

Am plătit, am intrat în parcul de distracție. Pardon, direct în magazinul de suveniruri. Măiculiță, ce putea fi acolo! Sute de copii care țipau, urlau, agățați de jucării, de acvariu ori de paharele de plastic pentru apă, de la dozator. După cei 500 metri urcați cu gantera de 15 kg în brațe, în căldura de august, simțeam că mă scurg pe podeaua murdară, tranzitată de atâta puhoi de copii, mămici, tătici și bunici. Am lăsat copilele cu tatăl lor și am plecat la baie.

Baia, of, baia. Din nou, nu am suficient talent ca să descriu ce era acolo. Mi-am promis la ieșire că data viitoare voi alege un copac pentru treaba aia. Cu riscul de a ajunge pe youtube și de a mă alege cu oprobiul public. Să rămân sănătoasă fizic măcar.

Și de aici, am început să alunec ușor către parc. Părinți, bunici și pitici, într-un urlet și un vacarm pe care m-am mirat cum natura îl poate suporta. Mulți, ca turcii la Rovine. Atunci mi-am amintit de ce nu mai merg în mall-uri sau la locuri de joaca mega mari. Dacă și natura duce cu greu așa ceva…

Apoi mi-am dat seama că am uitat apa la mașină. Am luat copilul și am uitat să înhaț sticle din baxul de apă. Aolică, panică. Și în haos și fără apă. În dreapta mea, am ghicit cu coada ochiului un soț care rumina aceleași emoții. Am zis în gând: ”Sunt adult, trebuie să gestionez asta!”. La 3 secunde distanță aud: ”Eu nu știu cum oamenii ăștia pot suporta așa ceva fără să facă o criză de nervi!”. I-am zis replica cu adulții și mi-am dat seama că am o sticlă de apă de 0,700 ml în rucscac. L-am lăsat cu amândouă și am fugit să îi fac refill de la dozator. Aș fi cumpărat apă, dacă aș fi putut să mă orientez în spațiu. Nu se vedea niciun butic, care să îmi servească scopului. Sau nu vedeam eu, care ocupată cu gestionarea emoțiilor negative, nu mai puteam să îmi redirecționez atenția și către altceva.

După ce am intrat pe traseu totul a luat-o razna. Eram 4 adulți și 4 copii. Pardon, sute de copii care roiau în jurul nostru. Aveam în fiecare secundă senzația că am pierdut fetele.

Toți copiii strigau ”mama”. Mi-am rupt gâtul de câte ori l-am întors. Cum începea unul să plângă, mă activam. Plângeau de tot ce se întâlnea: pentru că erau țânțari, pentru că părinții nu aveau mere la ei, ci doar banane, pentru că mami îl ținea de mână pe fratele lui, pentru că apăreau și prietenii lor în poze. Simțeam în cap cum mi se adună un ghem și trăgeam aer în piept. De fapt, mă auzeam zicând ca la pilates: ”in and out” și tot așa.

Evitam privirea soțului, de ”ți-am zis eu să nu venim încoace”. Îmi era cald, sete, foame și mi-am dat seama că aveam 12 ore de când eram pe picioare, cu excepția drumul de 1 oră din mașină.

Și am început să plâng, să mă tăvălesc acolo, în pădure la Râșnov. Să țip cât mă țineau mințile că vreau ceva dulce, că doar zahărul mă mai poate salva de căldură, de copiii care plâng și care nu mai vor să facă poze cu dinozaurii. Că vreau să am vacanța mea de om mare, în care să mă odihnesc și eu, nu doar să îi distrez pe copii. Vreau și eu 1 săptămână de liniște, în care doar să dorm, să mănânc și să citesc. Să mă scald în apa mării sau a unei piscine, să mă dau tacticos cu loțiune de soare și să beau cocktailuri fără grabă. Vreau să mănânc fără să fiu întreruptă și să nu mai rog pe nimeni cu lingurița de mâncare. Nu mai vreau să umblu cu rucsacul plin de chestii din categoria ”Să fie acolo, pentru fete!”. Măcar 1 săptămână vreau nu mai vorbesc, să nu mai argumentez și să nu mai explic. Ba chiar vreau să vorbesc prin semne cu soțul. Uite așa, să iau o pauză vocală. Și am țipat așa tare toate astea, că s-a făcut liniște. Iar pădurea de adulți a început să mă aplaude! Știți cum eram? Ca la Oscar, zici că tocmai luasem un mare premiu. Când eu doar făcusem un tantrum. Căci părinții fac și ei tantrumuri, ce credeați?!

În capul meu, evident. Pentru că sunt adult și trebuie să îmi gestionez emoțiile. De fapt, asta e diferența dintre părinți și copiii lor. Cei mici sunt în proces de a se învăța cu ele, a le recunoaște și apoi a le gestiona. În timp ce noi, adulții, am trecut prin primele faze și suntem acolo, sus. Mă rog, ar trebui să fim.

Așa că m-am scuturat de tantrumul imaginar și m-am ridicat de pe banca unde am ros un rest de măr aproape îngurgitat de una din fete. I-am spus tatălui lor, care își trăia tantrumul interior și el: ”Gata, hai! Suntem adulți, nu uita!”. A făcut și el ochii mari și i-a dat înainte pe traseu, până la final. Ne-am dres la un meniu nereușit într-un restaurant din zonă. Măcar limonada a fost bună. Așa au zis copiii.

Am ajuns acasă la ora 00:00. Nu se va mai repeta vreodată.

Tantrumuri o să mai facem, dar în alte zone ale țării.

Dar voi?

P.s.: acesta nu este un review pentru Dino Parc, ca să nu avem vorbe.

Promiteți că urmăriți rubrica PARENTING, pentru aventuri de părinți cu 2 fete? 🙂

Related posts

Comentarii ( 7 )

  • Silvia

    Ahh. Chiar ma gandeam sa tragem o fuga cat de curand la Dino Parc. Cred ca zic “pas” :))

    • Florina Badea

      Trageti, de ce nu? Poate e mai putin aglomerat la voi.
      Abia astept povesti fara tantrumuri. 🙂

  • Andreea

    Noi am fost chiar joia trecuta. Tot aglomerat pe Valea Prahovei (dar nu asa rau ca in articol). Dino Parc a fost ok joi, dar vineri cand am trecut prin zona era deja plin de masini. Cred ca nu e un loc de vazut in weekend.

    • Florina Badea

      Da, pai ce sa fac, concediu special pentru zona aia nu imi iau. 🙂

  • Flori de mandarin

    Cat de bine mi-ai descris stătea lăuntrică pe care o am uneori. Spun asta că mama a doi băieți gata să se către și pe tavan: plini de energie și imaginație, și mereu pusi pe ceartă unul cu altul. Și eu vreau o săptămână macar , undeva intr-o cabana uitată de lume pe vreun vârf de munte in Elveția. Să fiu doar eu și un brad de cărți. Să mănânc junk și să dorm cat vreau.

    • Florina Badea

      :)) tare asta cu junk! 🙂

  • Flori de Mandarin

    P.S. scuze pt greșelile de exprimare. Ciudatul asta cu camera corectează totul automat și mereu uit de asta :))

Publică un comentariu

programe de nutriție toamnă