Categorii
Blog Copilul meu nu mănâncă Food and nutrition

Povestea unui copil batut ca sa manance

Ah, iar vine tovarasa spre mine. Iar o sa ma certe! Sper sa nu ma bata si de data asta!! N-am mancat nimic…dar nu imi place. Nu imi place nici mazarea si nici carnea asta. Pardon, grasimea…ce gust rau are!! Urasc carnea. De ce ma obliga s-o mananc?! Si ieri tot carne cu grasime ne-a dat tovarasa si nici ieri nu am mancat. Am auzit-o spunandu-i mamei la plecare ca sunt prost crescuta. Ce copil e ala care sa nu manance carne? Facem fite, cine ne credem aici? Si mama s-a uitat in pamant si si-a cerut scuze. I-a zis ca nu mananc nici acasa carne. Desi imi da din aia buna de la mamaia de la tara…”Foarte rau, tovarasa, foarte rau! O sa vezi ce probleme o sa ai cu ea mai incolo!”
Aoleu, ce urat se uita de la masa cealalta! Dar vede oare pana aici? Ce ochi de vultur are si tovarasa asta!!
Simt cum transpir si ma ia cu ameteala. Daca ma duce iar la tovarasa directoare o sa lesin. De frica. Tare rele sunt! Mama mea nu e asa rea. Mama imi face mancarica asa cum vreau eu si nu ma bate sa mananc. Ma roaga, ma implora, plange langa mine, dar nu ma bate. Sunt slaba rau, zic toti. Pana si doctorul ii zice mamei ca trebuie sa mananc si ca parca sufar de rahitism!
Am o idee: o sa arunc sub masa carnea asta. Bleah, ce urat pute! Grasime din aia alba, pe care sigur o vomit daca o bag in gura.
In linistea salii mari cu pereti albi se aude sec un pleosc! Se face si mai liniste. Tovarasa se ridica si ne priveste banuitor pe sub ochelari : ”Ce-ati facut? V-am zis sa se auda musca?”
Simt cum ma strange sortuletul de gat, de frica. Daca se prinde ca eu am aruncat carnea? Ma indrept pe spatarul scaunului si ma uit sub masuta. Nu e langa scaunul meu, uh. E langa scaunul colegei mele de  grupa si de pat.
”Mancati!”, tuna tovarasa educatoare. Ne repezim toti la castroane. Ma prefac ca mananc, sa nu se prinda de ce am facut. In drum spre dormitoare, ma uit sub masa. Bucatica de grasime se labarteaza langa scaunul colegei Ioana…of, sper sa nu ne spuna tovarasa ingrijitoare. O sa ne bata iar! Noi suntem singurele care nu mancam si nici nu dormim la pranz. Cica suntem rele si indaratnice, zic tovarasele educatoare. Dar e oribil aici, e ca la spital!! Si mancarea are gust tot de spital. Mamaia mea face mancare buna, carnea are gust de carne si simt ca ma iubeste cand ma pune la masa in pridvor. Sa vina vara mai repede!
A doua zi iau bataie pentru ca nu vreau sa mananc pilaf. Oribil, are un gust de ceapa prajita.
Seara, mama ma spala si imi vede urmele pe spate de la umerasul cu care ma lovise tovarasa la gradinita. I-a spus mamei ca o sfidez si pentru un copil de 4 ani e inadmisibil. Mama i-a zis ca e un monstru si ca fetita ei nu sfideaza pe nimeni. A doua zi nu m-a mai dus la gradinita. A renuntat anul ala la serviciu si a stat cu mine acasa. Ceea ce pentru generatia lor era inadmisibil. Erau tineri, trebuia sa lucreze pentru tovaras si pentru epoca de aur. Dar mama a ales copilul. Singurul pe care l-a avut in viata ei.
Nu imi amintesc loviturile tovarasei din urma cu 35 de ani. Imi amintesc insa groaza mamei cand a vazut urmele pe spatele meu si cum l-a chemat pe tata sa vada, atat de incet incat ma mir ca a auzit-o. Imi amintesc lacrimile ei pe spatele meu. Nu ma durea decat fierbinteala lor. Si imi amintesc figura descompusa a tatei si injuratura printre dinti la adresa gradinitei si a monstrilor de acolo..
Dar ce imi amintesc cel mai bine si mi-a dat curaj toata viata mea a fost spatele lor drept si privirea inainte, desi nu aveau nici 30 ani si traiau intr-un sistem ostil, in frica continua. Au avut curajul sa retraga copilul de la gradinita si sa nu il mai dea in sistem pana la scoala.
Am ocolit carnea toata copilaria mea. Mancam doar ce imi pregatea bunica din batatura ei. In vacante. Restul anului nu voiam sa mananc, desi noi eram norocosii care aveau carne. Simteam de fiecare data umerasul ala pe spatele meu. Pentru nenorocita aia de slanina, care nu avea ce sa caute in meniul unui copil. Multa vreme nu am vorbit la masa. Pentru ca la gradinita trebuia sa mancam in tacere, nu sa ne bucuram sau sa vorbim unii cu altii. Trebuia sa mancam tot, indiferent daca ne placea sau nu. Altminteri ne bateau.
Copilul din mine isi aminteste bucata de slanina si azi. Si pe tovarasa care tuna sa mancam tot. Mi s-a strans inima 3 ani petrecuti de Fata cu Parul de aur in gradinita. Cand intram pe poarta, ma lua cu ameteala. Aveam 35 de ani si ma simteam din nou copilul care nu manca tot din farfurie…
Pare departe, dar copilaria ne insoteste in fiecare moment al vietii. Si ne creioneaza relatiile din viitor. Relatia mea cu mancarea a fost multa vreme instabila. Cand te gandesti ca totul a pornit de la un blid de mancare fara gust, o bucata urata de slanina si o bataie pe spinare cu umerasul…
Sper ca astazi copiii vostri nu au parte de asa ceva nici acasa si nici la gradinita sau la cresa. Lasati copiii sa manance de placere si cu bucurie, nu trebuie decat sa le puneti la dispozitie mancare sanatoasa, ca sa aiba la indemana combustibil adevarat pentru corp si creier!
Ramaneti cu mine, voi reveni cu povesti despre cum ii putem ajuta pe copii sa descopere bucuria mancatului!
Am scris aici despre capcanele lui ”mananca tot din farfurie!”
Daca doriti sa fiti la curent cu noutatile de pe blogul de viata sanatoasa, puteti da LIKE paginii de Facebook sau va puteti abona la Newsletter!
Sursa foto: aici

0 răspunsuri la “Povestea unui copil batut ca sa manance”

Doamne, da, din pacate. Si, de multe ori, cei care le fac asta copiilor sunt chiar parintii…:( Sper sa fie din ce in ce mai putine astfel de cazuri!!

Te inteleg..pentru mine e un stres continuu sistemul nostru..sunt in alerta mereu..chiar daca educatorii/invatatorii par a se mai fi domolit..tin mereu teorii si dau explicatii tuturor ce urmeaza sa intre in contact cu copiii mei. Nu va convine ceva? Ma anuntati pe mine. Doar noi, parintii suntem in masura sa luam decizii pt copiii nostri..noi ii educam pt viitor si nu are nici o legatura cu trecutul. Nu mananca, e ok..nu deseneaza, e problema lor..nu este treaba voastra decat sa ii supravegheati si eventual sa ii ajutati sa le placa ceva.. imi pare rau pt experienta asta, din pacate multi purtam inca dupa noi poverile comunismului, multi am mancat bataie, mai ales aceia ce eram mai diferiti..creativi..fiindca trebuia sa fim doar niste roboti de serie, nu aveam drepturi

Mai, pe mine tocmai asta ma sperie cel mai tare…pare ca multe lucruri nu s-au schimbat prea mult de acum 35 de ani incoace. Din pacate. Desi in sistem acum sunt oameni tineri si avem acces la informatie foarte multa.

Inteleg atat de bine… eu am fost un copil foarte mofturos si fortat sa manance, uneori amenintat, cu ceasul in fata, mi-am primit si palme pentru ca nu mancam ceva. Uneori voiam sa nu mai existe mancare, iar cand au venit vremurile acelea de dinainte de 1989 mai aprige, au fost niste ani cand nici tacamuri de pui sau nenorocitele alea de conserve cu peste nu mai gaseam,a fost si mai frustrant, imi era foame, insa imi era si frica ca mi-e foame, oare ce o sa mai mancam? Astazi incerc sa fiu chiar uneori prea permisiva cu copilul meu, da, eu sunt mama care il lasa sa ciupeasca ceva dulce intre mese si … culmea ca el mananca si felul 1 si felul 2..pentru ca e relaxat, stie ca nu sta nici o amenintare legata de mancare.

Vai, Ana Maria…imi pare tare rau ca ai trecut si tu prin asa ceva. Dar ce bine ca ai intelepciunea sa ii acorzi copilului tau incredere, ca va manca suficient si atat cat are nevoie din ceea ce ii oferi tu. Felicitari! E minunat asa! Te imbratisez!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Această pagină web folosește module cookie pentru îmbunătățirea experienței de navigare precum și pentru asigurarea unor functionalități. Află mai multe.