M-am uitat aseară în oglindă. Și mi-am dat like

Am terminat webinarul la 20.30. Am strâns căștile, am închis prezentarea și am luat telefonul. Am dat să sun soțul, să îi spun că poate aduce fetele acasă. M-au izbit zecile de mesaje de pe toate canalele. Nu îl ridicasem timp de 1 oră și jumătate, iar oamenii continuau să scrie. Le-am ignorat și am sunat omul. Fetele, vesele pe fundal, mi-au ciripit că acum se întorc de la Mogoșoaia și că a fost cool. Plecaseră cu bicicletele, ca să elibereze casa, cât timp mama lor livra un webinar despre alegeri sănătoase în farfurie. Luminile de studio mi s-au părut ridicole într-o casă goală, la o oră la care de obicei e o efervescență maximă. M-am ridicat și le-am stins.

În timp ce îmi scoteam hainele de birou, m-am privit în oglindă. Un chip ușor obosit, dar luminos și fericit. Mi-am amintit de capcana despre care unul din coach-ii cu care am lucrat anul acesta îmi povestea: e ușor să ajungi chiar și la epuizare, când îți place ce faci. Mi-am văzut ridurile din colțul gurii, dar le-am ignorat. M-am hotărât să nu le lase să îmi strice bucuria. Mi-am amintit de nopțile în care nu am putut dormi de căldura din orașul meu natal, proaspăt întoarsă dintr-un Brașov care sper să mă adopte la un moment dat, când îmi închei aici socotelile. Dar am văzut la fel de clar, cu ochii mei susținuți de ochelari de vedere după atâta scris, zilele în care am bătut munții și Dunărea anul ăsta. Zilele în care am învățat să nu fac nimic, să plec fără laptop și să mă bucur de compania unui pescăruș pe o plajă pustie din Grecia. Am văzut toate weekendurile fugite la mare sau în vreo drumeție cu copiii. Am văzut clar toate momentele în care mi-a fost frică și am plâns cu sughițuri. Dar și pe cele în care am zis: ”gata cu plânsul”, când m-am ridicat și am simulat curajul, până când l-am învățat pe de rost.

Mintea mea selectează capturi dintr-un an care a început prost, dar pe care am reușit să îl transform într-unul bun. În care simt că frica de la început a născut lucruri pe care nu mi le închipuiam înfăptuite anul acesta. Și selectează capturi bune, pentru că are nevoie să meargă mai departe. Așa că zâmbesc în oglinda mea luminoasă din baie și mă gândesc la cum e viața asta și cum se așează ea tocmai când lucrurile par disperate.

Uite că am supraviețuit de 6 luni încoace, mai mult singură pe acasă, cu fetele. Ne-am adaptat fiecare la un alt program, am sărit de la una la alta, la început cu grația unui  elefant împiedicat, până când am ajuns o gazelă care le-a mânuit pe toate. Și vorba aia, eu sunt dintre cei care chiar cred că întâi o să mă omoare școala fie-mii și după aia virusul ăsta care nu mai moare deloc.

Și, cu măști și echipați până în dinți ori mai bine zis travestiți de-a dreptul, ne-am și mișcat de colo colo, cât să ne umplem sufletele de frumos de munte și de mare, să vedem lumina soarelui și să simțim adierea vântului.

Am slăbit în pandemie, ce să vedeți. De frică sau poate am devenit și mai conștientă decât eram. Nu de cât de importantă e mâncarea, ci de cât de bine e să fii sănătos, de la corp la suflet și la minte, că mai greu se prind belele de tine. Sau poate mai pragmatic, am slăbit că n-am mai mâncat în oraș. Sau că am redus zahărul atât de mult, încât nici mie nu îmi prea vine să cred. Ori poate că nici de lactate nu mă mai trage așa inima…

Cine ar fi zis că va fi al 2-lea an la rând când mă țin de mișcare și sport? Să nu treacă ziua fără pași ori fără o sesiune de alergat ori fără ture cu bicicletele ori fără lucru la salteluțe? Încălțările de munte nu s-au mai mutat în colțuri întunecate de dulap, au rămas în hol. Și așa s-au făcut 7-8 luni de când rutina s-a creat și nu se mai poate fără mișcare. Cer și fetele, cere și soțul, cere corpul.

Și da, la un moment dat am pierdut ceva bani, dar zău că am câștigat ceva și mai prețios: timp. Timp pentru noi 4. Cele 2 luni de izolare au fost, într-un fel, luni de miere. Nu cred că vreodată în istoria noastră de 4 am stat toți atât de mult împreună, acasă.

A fost rău, dar e bine acum. Habar n-am dacă va mai fi vreodată așa de rău. Poate va fi și mai rău, chiar nu știm. Dar uite că ne-am descurcat. Și dacă am făcut-o acum, probabil o vom face și data viitoare. Am stabilit cu soțul că nu ne face pe noi o pandemie. 🙂 Și că noi putem face împreună orice!

Am stins lumina la baie și am ieșit. Mă așteptau în hol niște ochi mari de fetițe obosite, dornice să îmi povesteacă cum nu le-a dat tatăl lor înghețată în parc, seara.

Mi-am dat linke singură! Pentru că merit, vorba reclamei! :)))

Related posts

Comments ( 2 )

  • cristina

    Draga mea, prietena. Pot sa-ti zic asa, chiar daca ne-am vazut de 2 ori in viata, pe fuga, maxim 10 minute. Ai scris minunat. Asa te vreau!

    • Florina Badea

      Ma bucur mult de vorbele tale bune!

Leave a comment