Cum m-am întâlnit cu mine în cursa de Paris

m-am întâlnit cu mine

Îmi place mult când călătoresc să mă uit la oameni. Pe aeroporturi sunt studii de caz la liber. Pentru cine e pasionat de oameni și povești, e research curat. Nu mă deranjează prea tare escalele, am mereu ceva de făcut. Am cel puțin 2 cărți cu mine și 2-3 subiecte pe care să le dezvolt pentru blog. Un creion și câteva hârtii și îmi fac de treabă. Dacă sunt singură sau cel mult în 2. Acum 2 ani m-am întâlnit cu mine, cea de peste 30 de ani. Vi s-a întâmplat vreodată?

Nu prea suspin după mine, cu ani în urmă. În afară de tinerețea fizică și de vioiciune, a fost o perioadă cu frământări. Prea multe, aș zice. Și prea fără motiv. Acum e perioada din viață când chiar nu îmi e rușine cu mine și mă simt la maxim de potențial, din toate punctele de vedere. Așa că în loc să mă gândesc la mine cea de atunci, mai fac exerciții de imaginație cu mine cea de peste 20-30 de ani. Atât cât îmi permite mintea mea creativă. 🙂 Sunt conștientă că realitatea va bate imaginația, că e greu să văd într-acolo, cu mintea și experiența de acum. Dar asta nu mă împiedică să visez frumos.

Nu mă văd retrasă profesional, pentru că îmi place mult ce fac acum. Sunt sigură că se vor ramifica și mai mult cărările mele profesionale. Și nu mă văd retrasă și pentru că îmi e greu să mă văd nefăcând nimic. Ceea ce facem cu drag și pasiune ne ține mintea vie și deci ne prelungește viața.

Dar mă văd călătorind simplu, slow travel. Adică fără multe bagaje și trăind alături de localnici pe unde merg, mâncând din piețele lor și integrându-mă cât mai mult în diferite culturi. Îmi place visul ăsta. Mă ține vie acum și îmi dă un scop. Nu strâng bani pentru zile negre la bătrânețe, ci pentru proiectul călătorii. E un scop pozitiv și o intenție la care lucrez. În felul acesta, mă și debarasez de multe dorințe actuale și de capcanele consumerismului. Adică nu mai dau bani pe prostii ca să umplu goluri. Dacă simt un gol îl explorez și îl umplu cu nevoia respectivă, nu cu bani tocați. Simt că fiecare leu cheltuit aiurea mă îndepărtează de visul meu de băbuță exploratoare. 🙂

Acum 2 ani, în timpul cursei pentru Paris, m-am întâlnit cu mine

Când urc în aeronavă, mă uit cu atenție la oameni. Încerc să ghicesc cu ce se ocupă fiecare. Încerc să ghicesc cine va sta lângă mine. Pun mici pariuri în gând. Mă distrez nițel, recunosc.

La poarta de îmbarcare pentru Paris, mi-am dorit să stau în avion lângă o franțuzoaică. Nu știu de ce, așa mi-a trecut atunci prin cap. Am căutat-o cu privirea în toată mulțimea. Nimeni nu mi-a atras atenția. După ce m-am așezat, am luat la rând toți călătorii care își așezau bagajele în cabină. Aproape renunțasem, când am văzut-o. Înaltă, subțire, șatenă, i-am dat vreo 60 de ani. Dar, mai ales, senină. Avea o veselie pe chip, un pic nefirească pentru oamenii preocupați de locul lor din avion. Chiar așa, oare de ce atât de preocupați, că locul le e sigur, nu se îmbarcă în rată.

Ce m-a izbit cel mai tare faptul că mi se părea atât de cunoscută. Nu cred în vieți anterioare, așa că am exclus ideea. Era clar că o știam de undeva. A venit, a salutat veselă, m-am oferit să o ajut cu bagajul, a acceptat mai galant decât m-am oferit eu. Era ceva în prezența ei care mă fascina. Avea locul din mijloc, și-a strâns fusta ei plisată pe lângă corp și s-a așezat cu o grație nefirească pentru o persoană aflată în prag de pensie.

Când a venit mâncarea, am intrat, nu știu cum, în vorbă. Mi-a plăcut că nu s-a atins de brioșa negresă. Mi-a mărturisit că îi plac fructele, deci practic m-a cucerit. Și că zahărul e un drog, așa că îl evită. Mai mult o obosește, decât o ajută. Așa am aflat că are 70 de ani, nu 60, că locuiește în Dorobanți și că e traducătoare de profesie. În prezent, colaborează cu mai multe case de traduceri, o face de plăcere și pentru suplimentarea pensiei, de care oricum nu se plânge. Are un soț cercetător, sunt activi amândoi, merg 10.000 de pași în fiecare zi. Are un băiat în Paris, la care vine mereu în vizită. Dar nu doar de asta, ci și pentru că Parisul e ”always a good idea.”.

Am râs și i-am mărturisit gândul meu că e franțuzoaică. Am simțit că i-a plăcut și mi-a întors complimentul. Apoi am început să citim.

Aproape de destinație, m-a izbit. După adiere (un parfum cunoscut?), după prezență, nu știu exact ce și de ce. Am știut de unde o cunosc. Eram eu. Eu, peste 30 de ani. Am simțit deodată o stare de liniște. Parcă mi-am văzut viitorul. Și mi-a plăcut. Normal, cui nu i-ar plăcea să știe că o să trăiască în Dorobanți? 🙂 Glumesc. Și nu prea.

Mi-a plăcut să mă văd vie și activă, senină și liniștită. Să știu că voi călători, așa cum îmi doresc. Să mă văd cu scop în continuare. Să nu mă plâng de oameni, aglomerație și gălăgie. Să fiu împăcată și liniștită. Ce mi-a mai plăcut!

Au trecut 2 ani de atunci. Fix. Și cred că o să mă mai întâlnesc cu ea. Cu mine. Poate pe ruta București – Paris, poate pe altele.

Related posts

Comentarii ( 4 )

  • Tudose Angela

    Ce frumos! Și mie-mi place să urmăresc oamenii și să le aflu poveștile. De fapt mai mult le inventez sau încerc să le ghicesc. Iar când călătoresc, o fac mai mult ca oricând. Mi-ar plăcea să cred că și pe la 60 și 70 sau chiar mai mult, tot călătoriile vor vi pasiunea mea. Doamne ajută să fim așa cum ne dorim!

    • Florina Badea

      Da, sa ne pastram energia si pasiunea asta!

  • Alexa stanescu

    My kind of gal! Mi-e atat de dor sa calatoresc singura, dar fara sa am vinovatia ca las acasa familia.
    Si eu manhranesc cu povestile oamenilor uneori adevarate alteori imaginate

    • Florina Badea

      Te cred, mai ales cu bebe și cu spitalele și toate încercările prin care treci, parcă ai vrea să mergi oriunde…:) Dar trece și vei merge, știi, da?
      Te îmbrățisez, ne vedem miercurea viitoare.

Publică un comentariu

This error message is only visible to WordPress admins

Error: No posts found.

Make sure this account has posts available on instagram.com.

programe de nutriție toamnă