Vârful Moldoveanu – am fost acolo! Ce am învățat

Au trecut deja câteva zile de când m-am întors din expediția din Făgăraș, împreună cu soțul, când am urcat pe Vârful Moldoveanu. Azi ne-am evaluat starea și se pare că, în sfârșit, putem să ne folosim de picioare fără opreliști. 🙂 Între timp, am descărcat toate fotografiile de pe telefoane și de pe cameră și am rememorat traseul, am calculat durata parcursă și am vrut să vedem de unde s-au adunat cele 12 ore pe munte. Într-un final, suntem fericiți și ne mai felicităm încă o dată pentru acest moment pe care l-am trăit împreună, la finalul verii 2020. Dacă acum 3 zile, când picioarele nu-mi mai mai ascultau comenzile, am zis că nu mai vreau să aud de asemenea efort, acum cred că începem să ne facem o listă de trasee pentru toamnă. 🙂 La urma urmei, chiar dacă am fost un pic peste timpul pe care împătimiții muntelui îl scot pe astfel de treasee, am ajuns la final întregi și nevătămați. Iar experiența a fost copleșitoare, din multe puncte de vedere. 

Cum ne-am pregătit pentru urcarea pe Vârful Moldoveanu

Cu o săptămână înainte eram la Brașov, unde am făcut cu finii și copiii câteva drumeții serioase pe munte. Cred că ne-a ajutat mult acest lucru, mușchii erau deja pregătiți, dar și mintea. Sigur că nu se compară efortul, dar n-am plecat nici după 1 an petrecut la spa. Mai mult, eu alerg de cam jumătate de an aproape zilnic, iar în ultima lună am intensificat exercițiile pentru picioare. Din păcate, n-a fost suficient, pentru că efortul a fost susținut și de lungă durată. Și de la un moment dat încolo, au început să mă doară genunchii. 

Am citit multe bloguri despre traseu, m-am uitat la fotografii, am studiat curba de înălțime, am vizionat clipuri pe youtube, ca să văd cum sunt hăurile pe sus și cât de îngustă e poteca până pe vârf. Am făcut un reaserch în toată regula, ca să ne putem pregăti atât tehnic, cât și emoțional. 

Ne-am completat echipamentele cu diverse detalii (mănuși, bandană cu filtru UV, colanți, tricouri UV cu mânecă lungă) și ne-am făcut listă cu ce merinde să punem în rucsac. 

Urma să ne cazăm în Corbi, la o pensiune aproape de punctul de urcare. Pensiunea se numește Livada Bunicului și o recomand din toată inima, e frumoasă și de bun gust. Are o bucătărie imensă, unde ne-am făcut de cap, mi-a plăcut mult. Chiar mă gândesc să fac un retreat pentru voi după ce ne mai liniștim cu pandemia. Totuși, de la pensiune până la punctul de plecare se fac cam 2 ore și 20 de minute, ceea ce nu pare mult la plecare, dar la întoarcere chiar este. Oboseala și gropile de pe drum nu fac o echipă prea bună.

Cum a fost, de fapt

Traseul nostru a fost prin Valea Rea, de la ferma lui Burnei. Până acolo am mers cu mașina, un drum de 40 km parcurs în 2 ore și 20 de minute dus și tot atât la întoarcere.

Vârful Moldoveanu
Valea Rea pe la început
Vârful Moldoveanu
Urcusul pe la inceput

Adevărul e că nu mi-a folosit la mai nimic ce am citit pe bloguri și din ce am vizionat. Lucrurile stau diferit la fața locului. Și dacă ai citit pe la diverși că e un traseu relativ ok de făcut, iar ție ți se pare greu, ești tentat să crezi că tu trăiești un eșec. Adevărul e că traseul a fost foarte greu și, după ce ne-am mai liniștit un pic și am vorbit cu oameni care fac astfel de trasee în mod curent, ne-au confirmat faptul că e un traseu greu către foarte greu. Ceea ce nu spune mai nimeni pe bloguri și poate pentru că cei care scriu sunt oameni ai muntelui. Adică asta fac în timpul liber. Mai exact, asta fac cu tot timpul lor liber. Pe când eu împart vacanțele și weekendurile între mare și munte, între orașe și road trip-uri. Sau nu știu, poate oamenii mai și exagerează, ca să se dea mari. 🙂 Că am observat că se poartă. În orice caz, scriu eu acum ca să fac dreptate și lumină și pentru cei ca mine. 🙂 

Vârful Moldoveanu
Valea Rea mai sus

Așadar, a fost un traseu de 12 ore pentru mine. Cam 6 ore și jumătate am făcut până în vârf, cu tot cu opriri. Am făcut pauză mai mare în căldarea Văii Rele (15 minute), apoi 10 minute la Iezerul Triunghiular și 10 minute în Portița Viștei. Plus, pe vârful Moldoveanu, unde cred că am stat vreo 20 minute. În rest, opriri pentru reglarea respirației și cam atât. La fel la întoarcere, unde eram sub presiunea timpului, să nu ne prindă noaptea în pădurea de pe Valea Rea. 

Valea Rea a fost așa cum îi e numele, rea. Deși pe partea cu Galbena, unde eram super obosiți, putea fi mai bună, Valea Rea a fost tot rea, chiar și mai rea. Când ești obosit, totul pare mai greu.

Prima porțiune, de la urcare, e grea pentru că trebuie să îți găsești ritmul și să reglezi respirația. Timp de 1 oră și jumătate am transpirat cum nu am mai făcut-o vreodată. Am auzit la un moment dat un copil care zicea: ”Tati, îmi bate inima rău!”. Deci, da. Până în căldarea mare a Văii Rele a fost tur de forță. Se urcă continuu. Cum ziceam, se pare că toți bloggerii care au scris despre traseul ăsta sunt niște zei ai muntelui, că altfel nu îmi explic de ce nu scriu clar, negru pe alb: fraților, e greu rău! Nu mâncați mult înainte că sigur vărsați, nu vă aventurați în forță, că o să vă întoarceți la fel de forțat. (O tipă în spatele meu și-a rupt piciorul, am auzit de la un grup care a trecut pe lângă noi.) Pregătiți-vă să vă cățărați pe stâncă ascuțită! Nu, n-am văzut nicăieri scris așa, descriptiv, despre ce e vorba cu adevărat. 

Cam asa era urcușul pe valea Rea

Și a fost aglomerat. Rău. Se pare că toată lumea vrea ca în 2020 să facă lucruri memorabile. Au trecut pe lângă mine oameni în teneși Converse (??), care alergau și țopăiau din stâncă în stâncă. Unii aveau cu ei doar telefonul, nu am văzut nici apă și nici pelerine sau protecție de vânt. Dar asta e deja altă discuție și nu mă mai miră nimic.

Valea Rea tot mai sus

Mi-a plăcut că, pe traseu, eram îmbărbătată de soț cu ”Hai că mai avem 1 oră!”. 🙂 Adevărul este că, de câteva ori, mi-a trecut prin cap că aș putea să renunț la vârf și să mă întorc. Dar, culmea, când mă întorceam să văd ce drum am parcurs, toată munca mea din spate nu făcea decât să mă îmbărbăteze să merg mai departe. 

Căldarea Văii Rele – la intrare
Valea Rea – Iezerul triunghiular

În căldare, se vedeau vârfurile cu coada ochiului. Păreau colea. Ne-am îmbărbătat zicând: ”Mai e puțin!”. Hm! Dar am mai făcut 1 oră până la Iezer și încă 45 de minute până la Portița Viștei. Am transpirat abundent toată apa băută. În Portița Viștei nu știam că ce era și mai dificil abia urma să înceapă.

 

În Portița Viștei.
Vedere din Portița Viștei. Dincolo se vedeau orașul Victoria și Sâmbăta

Din Portița Viștei poți să alegi dacă urci către Vârful Viștea sau direct către  Vârful Moldoveanu, ocolind Viștea. Normal că voiam să vedem și Viștea, care e la 2.527 m. M-am uitat un pic în sus și m-am întrebat oare pe unde o fi cărarea pe un perete de stâncă. Am decis să nu îmi mai pun întrebări și să urc din pas în pas. Mi-am dat seama că nu îmi place deloc înălțimea și senzația pe care am avut-o lângă hău. Am încetat să privesc în stânga sau în dreapta, în față sau în spate. Ca să scurtez povestea, pe Viștea am urcat cu greu, folosindu-mă către final de brațe și picioare, ca un cățel. După pietrele ascuțite, a apărut și vârful Moldoveanu. Am luat în brațe stâlpul cu indicatorul.

 

Urcușul către Viștea, până să încep cățăratul
Am cucerit Viștea Mare!

Și, la o aruncătură de privire, era vârful Moldoveanu, măreț tare.. Doar că până la el trebuia traversată o porțiune intensă, cu potecuță îngustă și cu zona de lanțuri. Am trecut-o, noroc cu mănușile, care mi-au prins bine și la cățărat pe stâncă. Nu mai știu multe detalii, știu că am ajuns pe potecuță și am văzut steagurile. Și aproape am plâns de bucurie. (N-am avut orgasme, cum descriu diverși toată experiența, de ce să mint?). Am făcut foto și pe fața și pe spatele stâlpului, am reușit să văd priveliștea un pic. Și să ne și odihnim. 

Sus, pe Vârful Moldoveanu

 

Pe Vârf
Vedere de pe Vârful Moldoveanu
Aici vă arătam pe unde am urcat.
Acolo, jos, mică, era ferma lui Burnei
Varful Moldoveanu si Varful Rosu dinspre Galbena
Noi, pe Varful Galbena
Lacul superb Galbena
Valea Galbena_iezer
La odihnă, puțin

Pe aici am coborât, a fost horror de abrupt
Padurea fara Sfarsit
Padurea fara Sfarsit

Pe scurt, a fost așa:

  • 12 ore de urcat și coborât, la care se adaugă
  • 4 ore și 40 minute cu mașina;
  • 4 vârfuri atinse: Viștea Mare, Moldoveanu, Roșu, Galbena;
  • 21 de kilometri pe jos;
  • 80 de kilometri cu mașina;
  • 5 litri de apă băuți și aș mai fi avut nevoie.

A meritat?

Dacă mă întrebați acum: „A meritat?„ o să vă zic că DA. Nu faci de multe ori în viață așa ceva și nu ești prea des atât de aproape de cer. Și nu te simți pe creste atât de des în viață. Am respirat aer curat, cu toată hărmălaia din jur, am privit cu amuzament picnicul găștilor care urcarseră cu fripturile în spate în vârf. 

După care am luat la picioare drumul de coborâre, către Lacul Galbena, un drum luuung, cu suișuri și coborâșuri, foarte abrup abrupt către final. Nu mi-a plăcut deloc, a fost o decizie imprudentă și chiar cred că ar fi fost mai bine să ne întoarcem pe drumul pe care am venit. Cu peisaje care ne-au furat inima și ochii, cu afine pe traseu și cu multe pietre și bolovăniș, cu abrupturi (unde am și căzut o dată) și cu pădurea din Valea Rea, pe care am numit-o Pădurea fără Sfârșit. Am ieșit la ora 20.00 din ea și îmi venea să îmbrățișez copacii. 

Greșeli pe care nu le-aș mai face

  • Aș lua un rucsac mai mic data viitoare sau aș împărți unul cu soțul. Deși, nici acum nu am cărat nimic (aproape) inutil cu mine. 
  • Pentru un asemenea traseu, cred că mai era nevoie de apă. Poate încă 3 litri. Noi am avut 5 litri la noi și la un moment dat am rămas fără apă, la final, în pădurea fără Sfârșit. Noi nu am realimentat pe traseu, din motive de siguranță. 
  • Aș pleca mai devreme pentru urcarea pe Vârful Moldoveanu. Dacă acum am început urcușul la ora 8, cred că măcar cu 1 oră înainte ar fi ok. Dar asta depinde, firește, de anotimp. Noi am urcat în august, când soarele apune la ora 20.00. Aș încerca deci un urcuș pe același traseu chiar de la ora 6 sau 7 dimineața. 
  • Nu aș mai face întoarcerea pe Galbena. În primul rând pentru că cel mai bun și cel mai scurt drum e cel pe care îl cunoști. În al doilea rând că Galbena e un traseu mult mai lung. Iar obosiți cum eram, am lungit și mai mult traseul. În al 3-lea rând pentru că efectiv nu știam acel traseu, nu știam ce ne așteaptă îm față și am mers tot timpul cu presiunea faptului că apune soarele și ne prinde noaptea în pădure. 
  • Aș mai merge la culcare mai devreme în seara urcușului. Noi am mers pe la 22.30, dar în realitate, abia am pus geană pe geană. Deci, practic, am plecat obosită la drum. 
  • Aș mânca mai devreme și aș fi și mai atentă la ce pun în farfurie. Eu veneam după 2 zile de post și un drum din București, unde chiar nu apucasem să mănânc mare lucru. Iar ora mesei de seară a fost întârziată de condiții care nu au ținut de noi. 
  • Nu aș mai lua mâncare pe munte cu mine, mi-am dat seama că batoanele, apa și electroliții au fost suficiente pentru mine. Nu e timp de picnic, iar corpul e capacitate pe efort, cere hidratare și..cam atât. Plus de asta, atenție la combinații dubioase, căci pe traseu nu sunt zone de..relaxare și sunteți expuși la toți participanții la urcuș. Care nu sunt puțini. 

Pentru ce ne-am felicitat

  • Pentru că am plecat echipați pentru vârf și stânci, intuiția ne-a spus că sus nu e ca la poalele pădurii și că nu are nicio legătură cu știuta cotă1200 de la Sinaia. Am avut colanții care reglau temperatura foarte ok și cu care nu mi-a fost nici cald jos și nici frig sus. Bocancii au fost și ei cea mai bună investiție, nu am simțit vreodată că nu mă pot baza pe ei, dar mai ales acolo, sus, pe stâncă, i-am simțit stabili. Dar, mai ales, pentru bluzele UV, cu mânecă lungă, prin care nu a intrat nicio rază de soare. Ceea ce a fost grozav, pentru că la altitudine aia chiar arde soarele. Tot la acest capitol, m-am felicitat pentru ochelarii de soare și crema cu factor 50, pe care am aplicat-o din 2 în 2 ore. 
  • Pentru gecile de vânt – acolo, sus, nu știu ce făceam fără ele. 
  • Pentru faptul că am început ușurel, nu în forță, deci ne-am dozat efortul, ceea ce ne-a ajutat și la coborârea grea pe care am trăit-o. 
  • Pentru batoanele de la Isostar, Gerlinea și Gerble, pentru electroliții de la Isostar. Nu știu ce făceam fără ele pe munte.
  • Nu a ținut de noi, dar ce noroc: am avut vreme bună! Pe ploaie și ceață ar fi fost mult mai greu și cu mult mai mult stres. Să urci și să cobori pe pietre ude nu e chiar ce își dorește un om pe munte. 
  • Pentru bățul din mâna dreaptă. Din păcate, eu nu mă pot baza pe brațul stâng decât la condus, în rest nu mă ajută. M-a ajutat mai ales la coborâri acest băț, la urcare și la cățărare l-am strâns de mai multe ori. Dar am văzut persoane care e foloseau foarte bine de ambele bețe.

Ce am învățat din expediția către Vârful Moldoveanu

Mi-am reamintit încă o dată ce echipă bună fac împreună cu soțul. Am dovedit încă o dată că facem față și celor mai extreme condiții. Mai mult, am scos la iveală din mine niște abilități pe care nu știam că le am, de la cățărare, până la ridicare în brațe și la răbdarea pe care am avut-o, deși am fost pe aproape de vreo 2 ori să fac câte o criză de nervi la urcare și 1 dată la coborâre, când nu vedeam finalul cărării prin pădure. 

Mi-am reconfirmat că pașii mici, susținuți și prudenți, mă ajută să ajung la final sănătoasă și fără incidente. Și că, e bine mereu să fii pregătit pentru orice și să nu te bazezi pe nimeni decât pe tine. 

Recomandare pentru voi

Înainte de a decide dacă să urcați sau nu pe Vârful Moldoveanu, întrebați-vă DE CE vreți să faceți asta. Dacă e doar de vanitate, renunțați! Muntele ăsta dă de pământ cu vanitoșii, asta să știți de la mine. 🙂

O toamnă frumoasă să avem!

 

Related posts

Comments ( 2 )

  • stefana

    Magnific ,splendid , va invidiez minunata doamna.Zambesc la gandul ca doctori am mai vazut pe trasee montane, nu si doctorite, iar cireasa de pe tort este aceasta detaliata prezentare, care m-a facut sa ma simt ACOLO ! Mai ales ca sunt si poze de pe traseu .Felicitari si aveti grija de genunchi, ca aceste probleme vor aparea din ce in ce mai des,chiar la coborari mai usoare,dar grabite!!
    Nu am facut Moldoveanu, de fapt foarte putin din m-tii Fagarasi, deoarece nu aveam curajul unor asemenea trasee lungi. Acum sufar de gonatroza prea multor trasee si coborari neinspirate prin hornuri (capcana „scurtaturii”) Prin anii „70-80, nu existau incaltari si echipament usor ca acum, prin urmare caram rucksac din foaie de cort ,cu chingi de piele, ce imi lasau urme pe umeri, aveam bocanci grei militari, cat mai uzati ,adica sa aiba 10 ani de utilizari,ca sa nu ma roada pe munte, pelerina era tot din foaie de cort, pentru ca plasticul nu exista, toate cutiile alimentare erau din aluminiu la fel si micul bidon de apa,gen gamela, iar ca hrana, conservele tot in metal, doar apa daca se termina, beam direct din rauri, lacuri montane, mici izvoare. Idei de traseu ? Am plecat din Brasov sa vedem de unde izvorasc Muresul si Oltul : punct de sosire Piatra Neamt . Am facut 3 zile,am intalnit 2 cabane,2 stane.Tipenie de om, doar eu cu sotul .

    • Florina Badea

      Multumesc pentru aprecieri!
      Sa stiti ca nu sunt doctorita! 🙂
      Va imbratisez si va félicit!

Leave a comment