Există viață profesională și după 40 de ani?

viața profesională după 40 de ani

Acum ceva vreme, o colegă absolventă a rostit într-un brainstorming ceva de genul ”un bătrân de 40 de ani”. Am râs toți, e drept media de vârstă era cam de 30 de ani în agenție. Asta cu ajutorul câtorva dintre noi, apropiați de 40. Cu toate acestea, îmi amintesc că la 20 de ani, părinții mei aveau un pic peste 40. Oamenii de vârsta lor mi se păreau în vârstă. Adică nu aveau cum să fie tineri dacă aveau copii mari, joburi și responsabilități. 🙂 Ușor se schimbă perspectiva atunci când se schimbă papucii. Acum 5 ani am plecat de la ultimul job, iar ușa care mi se deschide mi s-a părut înfricoșătoare. ”Viața profesională după 40 de ani oare există?”, ajunsesem să mă întreb și eu.

Generația noastră, preadolescenți la Revoluție, știa că trebuie să termine o școală bună și să găsească un job bun. Adică bine plătit, într-un birou frumos și luminos. Să vorbească limbi străine și să primească salariul la final de lună. Cât mai mare, de la an la an, evident. Nu a avut cine să ne mentoreze. Mie liceul mi-a dat un job, la 19 ani. Am învățat repede să fiu responsabilă, cu 40 de copii în clasă și tot atâția părinți acasă. Dar facultatea nu mi-a dat mai nimic. Decât o practică într-un minister. Aș fi putut rămâne acolo, iar azi poate eram la pensie, ca mulți dintre militarii tineri. Intuiția mi-a zis să nu o fac. Azi, regret, de multe ori. Poate viața mea ar fi fost alta din punct de vedere stabilitate profesională.

Pe de altă parte, unul din primele joburi serioase, ironic, a fost tot într-un minister. În proiectele europene unde am fost expert, consultanții străini aveau toți peste 45-50 de ani. Iar în schimburile de experiență unde am călătorit, chiar și 70. Oameni cu experiență și cu vorbe importante de spus. Impuneau respect și nimeni nu îi judeca după vârstă.

În anii care au urmat, am trecut în privat. Viața de agenție aduce la un loc vârste diferite. Veteranii comunicării și ai PR-ului se apropie de 50 de ani acum. În anii în care am început eu erau și ei trecuți de 30. Atunci, ca și acum, colegii absolvenți începeau ca interni și, cei mai buni dintre ei rămâneau pe joburi de juniori. Dar toată lumea voia să se facă mare repede și să ajungă manager. Me includeed. Cred că abia când am ajuns eu manager, am condus echipe și am mentorat oameni mi-am dat seama de ce se ascundea sub dorință și ce implica, cu adevărat, creșterea.

Dar cel mai mult și mai mult mi-am dat seama de tot când am pășit pe ușa agenției, în lumea freelancingului. Abia atunci am început să devin manager cu adevărat. Și poate nici atunci, ci în ziua în care am înființat firma – la 7 luni după plecare. Și poate nici atunci, când în lunile în care am început să plătesc taxe. Eu, din ceea ce eu produceam. Din ce vindeam și executam, singură.

Nu știu când au trecut anii ăștia. S-au făcut 23 de muncă și 5 de antreprenoriat. Am plecat de la ultimul job când aveam 37 de ani. Nu m-am mai întors la alt job, deși am cochetat vreme îndelungată cu acest gând. Dar mi-am amintit de prețul pe care l-am plătit ani la rând și mi-am dat seama că nu mai vreau să dau astfel de taxe. Cel puțin, nu acum. Am 2 copii, care au nevoie de flexibilitatea mea. Aș vrea ca, cel puțin, următorii 4 ani să le fiu la dispoziție.

În domeniul din care am plecat eu, eram un profesionist respectat. Dar am continuat să fac lucrurile la fel și în antreprenoriat. Și simt cum mă bucur în continuare de aprecierea colegilor mei, a clienților, a colaboratorilor, a comunității de cititori.

Cumva, mă simt fără vârstă. Mă mișc de colo colo de parcă acum aș fi terminat liceul 🙂 Si nimeni nu mă întreabă câți ani am. Întrebările au legătură cu ce fac, cum fac, ce rezultate am obținut, cu cine lucrez, care e feedbackul comunității. Într-un domeniu în care apar peste noapte profesioniști, mă mișc liber, ca peștele în apa lui cea mai dulce. 🙂 Cine ar fi zis? Dacă aș fi rămas în agenție, făceam în continuare același lucru. Cu alți oameni, desigur. Pentru că la 20 de ani vrei să fii manager și vrei bani mai mulți. Și pleci în altă agenție, pentru 50 de euro în plus.

Există viață profesională după 40 de ani? Răspuns: am luat-o de la capăt la 37 de ani și, în 5 ani, am trecut prin toate fazele. Am continuat să fiu activă în rolul meu de consultant în comunicare, dar m-am și reconvertit profesional. Am devenit un creator de conținut pentru propria mea platformă online, voi v-ați strâns în jurul meu și așa am format o comunitate. Am transformat un blog într-un concept, un proiect educațional. Pentru care m-am și format ca health coach și tehnician nutriționist, ca să știu și ce vorbesc, nu doar să îi rog mereu pe alții să îmi răspundă la interviuri.

În proiectul acesta e toată viața mea profesională. E încununarea ei, cum se zice. Sunt toate profesiile mele, de educator, comunicator, trainer, health coach, tehnician nutriționist. E viața mea, transpusă în povești, în imagini, în mesaje. Care să vă ajute și pe voi. Poate ca să nu treceți prin ce am trecut eu. Proiectul meu sunt eu toată. Cea de azi, fără filtru, fără make up.

Am luat-o de la zero, fără salariu și fără să îmi spună cineva dacă e bine ceva. Am conturat propria strategie, după ce mi-am răspuns sincer la întrebarea: ”Ție ce îți place să faci?”. Și nu o dată, ci de mai multe ori. Treptat, am apelat la consultanți: social media, financiar, grafică, business, branding etc.

Am vrut să renunț de mai multe ori. Atunci când oameni din agenții sau companii nu îmi răspundeau la mailuri. Până mi-am dat seama că nu e despre mine, e despre ei și despre lipsa lor de viziune. Și că fiecare avem clienții și colaboratorii pe care îi merităm. Unora, îmi fac timp să le spun că un om de comunicare trebuie să gestioneze situații de criză, stres și suprasolicitare.

Azi, mai văd cu amărăciune cum colegi de breaslă acceptă deal-uri pe care eu le refuz și care presupun muncă pe degeaba. Sau le iau pentru 50 de euro. Văd cum încurajează exploatarea, cum acceptă singuri acest gest de neconceput din partea unor afaceri de sute de mii și de milioane de euro. Dar fiecare trebuie să își învețe lecția lui, face parte din proces. Ori poate ei nu sunt business-uri, sunt pasiuni care funcționează după alte principii. Business-urile, indiferent de dimensiune, presupun clienți și bugete/facturi.

Mă bucur că azi mă întrețin din ceea ce fac. Mă rog, e un fel de-a spune. Că aici, acasă, nu suntem separați cu banii. 🙂 Dar am investit mult și mult profit am și reinvestit. Mindset-ul de cheltuit, specific salariatului, s-a dus demult. Prima întrebare e ”ce să fac să mă dezvolt?”. Cărți, cursuri, echipamente (oale included). Banii se duc țintit pe lucruri care ajută vizibilitatea și care ajută creșterea. Pe orizontală sau pe verticală.

Mai văd cum unele persoane încearcă să copieze ce fac, cu totul sau pe alocuri. Mă bucur că inspir. Dar le îndemn să își găsească propria cale. Ceea ce copiază nu conține pasiunile lor, visurile lor. De ce să urmați visurile altora? E trist pentru voi și la un moment dat vă veți opri singure, pentru că nu vă reprezintă. Acolo e visul altcuiva. Visul vostru care e?

Mă simt bine în pielea mea, acum, mai mult ca niciodată. Încă mai am dileme legate de time management, de work – life balance. La ele voi lucra în anii care vin. Sper. 🙂 Aș minți să spun că e ușor ori simplu. Antreprenoriatul e greu, indiferent de mărimea business-ului. Sunt anxietăți continue, perioade de burn out, sezonalitatea proiectelor. Trebuie să te ții bine cu nervii.

Și, cel mai important, să ai umeri pe care să te lași când simți că nu mai poți. Să știi că, dacă pici, te prinde cineva. Pe mine mă prinde el, mereu. Iar câteodată mă și fac că pic, de drag, ca să mă prindă. 🙂

weekend in Bari

Și aș mai vrea să îi mulțumesc lui Rozi, știe ea de ce. 🙂 Te pup, Rozi, you rock!

Drăguțelor, vârsta e doar un număr în buletin! Speranța de viață a crescut, avem mulți ani până la…pensie. Sau poate nici nu e nevoie de pensie, pentru că femei ca noi lucrează de plăcere, atât timp cât fizicul și psihicul le ajută. Nu credeți?

Nu avem nevoie de milioane de dolari. Ci de foarte puțin, de fapt. De oameni buni cu care să lucrăm, de tihna cu care să o facem, de libertate și de ai noștri, cât mai mult, cât mai aproape. Copii, soț, părinți. Să fie pace și armonie! Indiferent de vârstă, dacă avem ceva de zis și alți oameni pot învăța din ce spunem noi, totul e așa cum trebuie. 🙂

La mulți ani mie, la mulți ani nouă! Să fim pregătite mereu de unexpected journeys. E atât de frumos!

Am mai scris despre aventura mea aici și aici (Scris anul trecut). Aici și aici, despre o zi de lucru.

Sursa foto: selfie-ul e al meu, foto de profil e by Alina Botica, din proiectul Raw You. 

Related posts

Publică un comentariu

programe de nutriție toamnă