Între două identități. Psihologia tranzițiilor din viața unei femei

psihologia tranzițiilor feminine

Ce se întâmplă cu o femeie atunci când nu se mai recunoaște pe sine?

Există momente în viața unei femei în care întrebarea nu este, de fapt, „Ce mi se întâmplă?”, ci „Cine mai sunt eu acum?”. Uneori, această întrebare apare după un eveniment important din viața ei: nașterea unui copil, un divorț, pierderea cuiva drag, o schimbare profesională, plecarea copiilor de acasă sau instalarea perimenopauzei. Alteori, apare fără un eveniment clar, ca o neliniște difuză, greu de numit. Viața pare aceeași, dar ceva în interior nu mai este la locul lui. Femeia își continuă responsabilitățile, merge la serviciu, răspunde la mesaje, are grijă de ceilalți, dar într-un loc de profunzime simte că vechea ei hartă interioară nu mai descrie teritoriul în care se află.

În cabinet, una dintre formulările pe care le aud frecvent este: „Nu mă mai recunosc.” Uneori este spusă cu teamă, alteori cu vinovăție, alteori cu o formă de rușine, ca și cum nerecunoașterea de sine ar fi o dovadă că ceva este greșit. Dar această frază merită ascultată cu multă grijă. Ea nu indică (întotdeauna) o patologie. Uneori, poate fi începutul unei tranziții psihologice. Poate fi semnul că identitatea construită până atunci nu mai poate susține realitatea prezentă și că persoana se află într-un spațiu fragil, dar important, între ceea ce a fost și ceea ce începe să devină.

Vorbim mult despre schimbări. Vorbim despre evenimente, decizii, pierderi, etape biologice și roluri sociale. Vorbim despre adolescență, maternitate, carieră, menopauză sau îmbătrânire (nu aging, ca și termen folosit parcă pentru a evita inevitabilul). Dar vorbim mult mai puțin despre procesul interior prin care o femeie se adaptează la aceste schimbări. Iar acest proces interior este, de fapt, locul în care începe să se petreacă transformarea. Nu orice schimbare devine o tranziție psihologică. Unele schimbări se adaugă vieții fără să ne modifice profund. Altele ne ating imaginea de sine, relațiile, corpul, sensul și viitorul imaginat. Acestea sunt tranzițiile care nu ne cer doar să facem lucrurile altfel, ci să ne înțelegem altfel.

Ce este o tranziție psihologică?

De ce unele schimbări ne transformă, iar altele doar ne modifică viața?

În literatura de specialitate, conceptul de tranziție apare sub mai multe forme: life transition, adult transition, developmental transition, identity transition sau psychological adaptation to transition. Nancy Schlossberg, una dintre autoarele importante în consilierea adulților aflați în tranziție, definește tranziția ca pe un eveniment sau non-eveniment care modifică rolurile, relațiile, rutinele și presupunerile unei persoane despre sine și despre lume (Schlossberg, 1981). Această definiție este importantă tocmai pentru că nu reduce tranziția la un eveniment exterior. O tranziție nu înseamnă doar că „s-a întâmplat ceva”, ci că acel ceva schimbă modul în care persoana își înțelege viața.

Schlossberg vorbește inclusiv despre non-evenimente, adică despre acele lucruri care nu se întâmplă, deși persoana se aștepta, spera sau considera că ar trebui să se întâmple. O sarcină care nu apare, o relație care nu se concretizează, o promovare care nu vine, o împăcare care nu are loc, o viață care nu seamănă cu imaginea pe care femeia o avea despre propriul viitor. Uneori, ceea ce lipsește poate organiza suferința la fel de profund ca ceea ce s-a întâmplat.

William Bridges face o distincție foarte utilă între schimbare și tranziție. Schimbarea este evenimentul exterior: mutarea, divorțul, nașterea copilului, pensionarea, diagnosticul, schimbarea de rol. Tranziția este procesul psihologic intern prin care persoana încearcă să se adapteze la această nouă realitate (Bridges, 2004). Cu alte cuvinte, schimbarea poate avea loc într-o zi, dar tranziția poate dura luni sau ani.

Această diferență explică de ce este atât de dureros când cei din jur spun: „Dar a trecut deja”, „Ar trebui să fii bine”, „Ai tot ce îți trebuie” sau „Nu înțeleg de ce încă te afectează”. Asemenea fraze confundă timpul exterior cu timpul interior. Faptul că un eveniment s-a încheiat nu înseamnă că sistemul psihic l-a integrat. Faptul că ceilalți s-au obișnuit cu noua realitate nu înseamnă că persoana a găsit deja o formă stabilă de a trăi în ea.

O femeie poate deveni mamă într-o zi, dar devenirea maternă este un proces mult mai lung. Poate divorța legal într-un anumit moment, dar desprinderea psihologică de identitatea construită în acea relație poate continua mult timp. Poate intra în perimenopauză printr-o serie de modificări biologice, dar adaptarea la un corp diferit, la un alt raport cu timpul, dorința, energia și sensul poate cere o reorganizare profundă.

De aceea, tranzițiile importante nu sunt doar probleme de management al vieții. Ele sunt procese de reorganizare psihologică. Ne obligă să ne întrebăm ce păstrăm, ce pierdem, ce nu mai funcționează, ce trebuie renegociat și ce începe să se nască în noi. Iar această reorganizare nu se petrece doar în gânduri. Ea implică întregul sistem nervos.

De ce schimbarea solicită sistemul nervos?

De ce chiar și schimbările dorite pot fi stresante?

Creierul uman nu funcționează ca un simplu receptor al realității, ci ca un organ care anticipează, organizează și încearcă să reducă incertitudinea. Modelele contemporane despre creierul predictiv arată că sistemul nervos folosește experiențele trecute pentru a anticipa ce urmează să se întâmple și pentru a pregăti corpul să răspundă cât mai eficient (Friston, 2010; Barrett, 2017). Din această perspectivă, stabilitatea nu este doar o preferință psihologică. Este o nevoie biologică de orientare.

Avem nevoie de rutine, repere și continuitate pentru că ele îi oferă corpului o hartă a lumii. Știm, într-un fel implicit, ce urmează, ce ni se cere, cine suntem în anumite contexte și cum trebuie să ne mobilizăm. Când viața se schimbă, nu se schimbă doar programul nostru. Se schimbă predicțiile pe baza cărora corpul și mintea funcționau. Iar atunci când predicțiile vechi nu mai corespund realității noi, sistemul nervos trebuie să consume mai multă energie pentru a se adapta.

Acesta este unul dintre motivele pentru care chiar și schimbările dorite pot fi stresante. O promovare, o mutare într-un oraș mai bun, o relație nouă sau nașterea unui copil mult așteptat pot activa, în același timp, bucurie și dezorganizare. Cultura noastră are dificultăți în a accepta ambivalența. Ne place să împărțim experiențele în bune și rele, fericite și dureroase, dorite și nedorite. Dar psihicul uman este mai complex. O schimbare poate fi bună și totuși solicitantă. Poate fi aleasă și totuși destabilizatoare. Poate aduce sens și totuși pierdere.

Conceptul de alostazie descrie capacitatea organismului de a menține stabilitatea prin schimbare, ajustând permanent resursele fiziologice la cerințele mediului (Sterling & Eyer, 1988). Bruce McEwen a dezvoltat ulterior conceptul de încărcătură alostatică, referindu-se la costul pe termen lung al adaptării repetate sau prelungite la stres (McEwen, 1998). Într-un limbaj mai simplu, corpul poate face față multor schimbări, dar adaptarea are un cost, mai ales atunci când solicitările se acumulează și resursele de recuperare sunt insuficiente.

Acest lucru este esențial în viața femeilor, pentru că multe tranziții nu apar izolat. Perimenopauza poate coincide cu îngrijirea părinților vârstnici, cu adolescența copiilor, cu schimbări profesionale, cu probleme de cuplu sau cu întrebări legate de sensul celei de-a doua jumătăți a vieții. Maternitatea poate coincide cu presiuni financiare, lipsă de somn, izolare socială și schimbări în relația de cuplu. Divorțul poate veni împreună cu reorganizare financiară, parentală, locativă și identitară. Nu doar evenimentul în sine contează, ci acumularea solicitărilor.

Atunci când o femeie spune că este obosită, se simte iritată, neliniștită, că nu mai doarme bine sau că simte că nu mai poate, este important să nu reducem imediat totul la „stare emoțională”. Uneori, sistemul ei nervos încearcă să facă față unei cantități mari de incertitudine, pierdere, responsabilitate și reorganizare. Tranzițiile nu se trăiesc doar în minte. Ele se simt în somn, respirație, tensiune musculară, apetit, sexualitate, energie, concentrare și capacitatea de a fi prezentă.

De aceea, o perspectivă matură asupra tranzițiilor trebuie să includă corpul. Nu putem cere unei femei să „gândească pozitiv” într-o perioadă în care întregul ei sistem nervos se află într-un efort de adaptare. Înainte de sens, uneori este nevoie de reglare. Înainte de claritate, este nevoie de siguranță. Înainte de decizii mari, este nevoie ca organismul să nu mai fie într-o stare continuă de alertă.

Dar tranzițiile nu modifică doar starea sistemului nervos. Ele ating și felul în care persoana își înțelege identitatea.

De ce tranzițiile ating identitatea?

Ce se schimbă, de fapt, într-o tranziție profundă?

În tranzițiile profunde, ceea ce se schimbă nu este doar contextul exterior, ci și sentimentul de continuitate personală. Erik Erikson a descris dezvoltarea umană ca pe o succesiune de tensiuni psihosociale care trebuie integrate de-a lungul vieții, nu doar în copilărie sau adolescență (Erikson, 1950/1963). Această perspectivă rămâne importantă pentru că ne amintește că viața adultă nu este o perioadă statică, în care persoana ar trebui să fie deja „rezolvată”. Dezvoltarea continuă pe tot parcursul vieții sale.

Daniel Levinson a vorbit despre „sezoanele” vieții adulte și despre alternanța dintre perioade de stabilitate și perioade de tranziție (Levinson, 1978). Chiar dacă modelul său a fost discutat și criticat, ideea că viața adultă implică reorganizări succesive rămâne valoroasă. La diferite vârste și în diferite contexte, oamenii sunt invitați să își reevalueze rolurile, dorințele, relațiile și felul în care își definesc o viață bună.

Identitatea nu este o statuie interioară, ci o poveste vie. Dan McAdams a arătat cât de importantă este dimensiunea narativă a identității: oamenii își organizează viața prin povești despre cine au fost, cine sunt și încotro se îndreaptă (McAdams, 1993; McAdams & McLean, 2013). O tranziție profundă poate întrerupe această poveste. Nu pentru că persoana este slabă, ci pentru că realitatea prezentă nu se mai potrivește cu narațiunea veche.

Femeia care se știa puternică se poate simți epuizată. Femeia care și-a construit identitatea în jurul maternității se poate trezi într-o casă tăcută după plecarea copiilor. Femeia care a fost mereu disponibilă pentru ceilalți poate începe să simtă furie, limite, nevoia de spațiu. Femeia care se recunoștea în corpul ei poate descoperi, în perimenopauză, un corp imprevizibil, cu alte ritmuri și alte semnale. În asemenea momente, întrebarea nu mai este doar „ce am de făcut?”, ci „cine sunt eu dacă nu mai pot fi exact cine am fost?”.

Această întrebare este adesea trăită cu teamă. În cultura noastră, identitatea este privită frecvent ca dovadă de stabilitate. Spunem „așa sunt eu”, „mă cunosc”, „știu cine sunt”. Dar dezvoltarea adultă presupune uneori tocmai capacitatea de a renunța la o formă prea îngustă a sinelui. Nu pentru a deveni altcineva în sens artificial, ci pentru a permite unei părți mai actuale, mai adevărate sau mai adaptate a propriei persoane să se exprime.

Tranzițiile ating identitatea pentru că ele schimbă relația dintre trecut, prezent și viitor. Trecutul poate căpăta o altă semnificație. Prezentul poate deveni instabil. Viitorul imaginat poate dispărea sau poate cere o reconstrucție. Iar între aceste trei dimensiuni ale timpului psihologic apare un spațiu greu de locuit: spațiul dintre două identități.

Spațiul dintre două identități

Ce trăiește o femeie când vechea identitate nu mai funcționează, iar cea nouă nu s-a format încă?

În acest articol folosesc expresia „spațiul dintre două identități” ca metaforă clinică, nu ca diagnostic și nu ca termen consacrat în literatura de specialitate. Este o imagine care descrie acel teritoriu psihologic în care vechea identitate nu mai funcționează, iar cea nouă nu s-a format încă. Este locul în care o femeie nu mai poate reveni complet la cine era, dar nici nu poate spune limpede cine devine.

Antropologia a folosit conceptul de liminalitate pentru a descrie stările de trecere dintre un statut vechi și unul nou, mai ales în contextul ritualurilor de trecere (van Gennep, 1909; Turner, 1969). Deși nu folosesc aici termenul în sens antropologic strict, el ne poate ajuta să înțelegem de ce tranzițiile sunt atât de inconfortabile. Ele suspendă reperele vechi înainte ca reperele noi să fie disponibile. Persoana este „între”: între roluri, între povești, între lumi interioare.

În spațiul dintre două identități, femeia poate simți confuzie, tristețe, iritabilitate, teamă, rușine sau vinovăție. Poate simți că nu mai are acces la vechile resurse. Poate fi tentată să creadă că a regresat, că a eșuat sau că s-a pierdut. Dar uneori ceea ce pare pierdere de sine este, de fapt, pierderea unei forme vechi de organizare a sinelui. Iar această diferență contează enorm.

William Bridges descrie în modelul său o zonă intermediară, pe care o numește neutral zone, între sfârșitul vechii etape și începutul celei noi (Bridges, 2004). Este o perioadă adesea neplăcută, pentru că nu oferă claritate. Dar este și o perioadă fertilă, tocmai pentru că vechile automatisme sunt întrerupte. Când nu mai putem funcționa după vechile răspunsuri, începem, uneori cu multă greutate, să formulăm întrebări noi.

Pentru multe femei, această zonă este greu de tolerat pentru că lumea din jur cere rapiditate. Trebuie să știm ce vrem, să ne revenim, să decidem, să fim funcționale, să nu îi incomodăm prea mult pe ceilalți cu ambivalența noastră. Dar tranzițiile profunde nu se grăbesc. Ele cer un alt tip de timp. Un timp în care ceea ce a fost poate fi jelit, ceea ce nu mai funcționează poate fi recunoscut, iar ceea ce urmează poate apărea treptat.

Să locuiești spațiul dintre două identități nu înseamnă să rămâi blocată în indecizie. Înseamnă să accepți că unele transformări nu pot fi forțate. O femeie nu își poate construi o identitate nouă doar prin voință, la fel cum nu poate face ca un anotimp interior să se încheie doar pentru că ar fi mai convenabil așa. Uneori, maturitatea psihologică constă în capacitatea de a rămâne prezentă în această zonă de incertitudine fără a o transforma imediat într-un verdict despre sine.

Acest spațiu apare, în forme diferite, în toate marile tranziții ale vieții feminine.

Marile tranziții din viața unei femei

Cum se manifestă aceste reorganizări de-a lungul vieții de femeie?

Viața unei femei poate fi privită ca o succesiune de praguri. Nu toate femeile traversează aceleași experiențe și nu există o hartă universală care să descrie viața feminină ca pe o serie fixă de etape. Dar există anumite momente în care corpul, relațiile, rolurile și sensul de sine pot fi reorganizate profund.

Adolescența este, pentru multe fete, primul mare moment în care corpul și identitatea se schimbă într-un ritm greu de integrat. Nu este doar o maturizare biologică, ci și începutul unei relații complexe cu feminitatea, imaginea corporală, privirea celorlalți și așteptările sociale legate de ceea ce înseamnă „a fi femeie”. Corpul devine vizibil într-un fel nou, iar această vizibilitate poate fi trăită cu mândrie, rușine, curiozitate, teamă sau ambivalență.

Mai târziu, apar tranzițiile legate de autonomie: plecarea de acasă, alegerea unei profesii, construirea independenței financiare, intrarea într-o relație de cuplu sau decizia de a avea ori de a nu avea copii. Deși sunt adesea prezentate ca alegeri individuale, aceste momente sunt influențate de familie, cultură, clasă socială, norme de gen și așteptări transmise subtil. O femeie nu alege niciodată într-un vid. Ea alege într-o lume care i-a spus, direct sau indirect, ce ar trebui să își dorească și până când ar trebui să reușească.

Pentru multe femei, maternitatea este una dintre cele mai profunde tranziții identitare. Conceptul de matrescence, introdus de antropoloaga Dana Raphael și reluat ulterior de Aurélie Athan, descrie procesul devenirii materne, nu doar evenimentul nașterii (Raphael, 1973; Athan, 2015). Așa cum adolescența marchează trecerea de la copilărie la viața adultă, matrescența descrie trecerea către maternitate, cu transformările biologice, psihologice și relaționale pe care le implică.

Acest concept este important pentru că validează ambivalența. O femeie poate iubi copilul și poate jeli libertatea pierdută. Poate fi recunoscătoare și epuizată. Poate simți sens și, în același timp, dezorientare. Poate avea tot ceea ce și-a dorit și totuși să se întrebe unde a dispărut ea însăși. A numi această tranziție nu înseamnă a patologiza maternitatea, ci a recunoaște complexitatea ei.

Există, însă, și tranziții mai puțin vizibile social. Infertilitatea, pierderea unei sarcini sau renunțarea la visul maternității pot produce transformări profunde tocmai pentru că sunt adesea însoțite de tăcere. Divorțul nu este doar sfârșitul unei relații, ci și sfârșitul unei povești despre viitor. Plecarea copiilor de acasă nu schimbă doar rutina unei familii, ci poate pune sub semnul întrebării un rol care a organizat viața unei femei timp de două decenii. Îngrijirea unui părinte bolnav aduce o inversare dureroasă a relației dintre generații și o confruntare directă cu fragilitatea, timpul și moartea.

Iar apoi, aproape fără ritual, apare perimenopauza. Din perspectivă medicală, ea este asociată cu schimbările endocrine care preced menopauza. Din perspectivă psihologică, poate fi mult mai mult decât o tranziție hormonală. Pentru numeroase femei, această perioadă coincide cu o etapă în care copiii devin mai independenți, părinții îmbătrânesc, cariera ajunge la un punct de bilanț, iar întrebările despre sens, corp, dorință, libertate și timp devin mai prezente. Cercetările au arătat că tranziția menopauzală poate fi asociată, la unele femei, cu vulnerabilitate crescută pentru simptome depresive sau anxioase, mai ales în prezența unor factori individuali și contextuali de risc (Freeman et al., 2006; Bromberger & Epperson, 2018).

Este important să spunem „la unele femei”. Perimenopauza nu este o boală, iar menopauza nu este o prăbușire a feminității. Dar nici nu este doar o notă de subsol biologică. Pentru multe femei, această perioadă aduce întrebări despre corp, sexualitate, valoare, vizibilitate, timp și libertate. Uneori, schimbările hormonale se intersectează cu schimbări existențiale. Iar această intersecție poate face tranziția mai complexă.

Privite separat, toate aceste experiențe par foarte diferite. Privite împreună, ele au un numitor comun: fiecare cere o renegociere a identității. Nu doar „ce fac acum?”, ci „cine sunt eu acum, în acest corp, în această etapă, în aceste relații, cu această istorie?”. Totuși, aceeași tranziție nu este trăită la fel de toate femeile. Aici apare întrebarea următoare: ce face diferența?

De ce unele femei traversează mai ușor tranzițiile?

Ce face diferența între o tranziție integrată și una care devine copleșitoare?

Două femei pot trece prin același tip de eveniment, dar îl pot trăi foarte diferit. Două femei pot divorța, dar una poate simți că își recuperează viața, iar cealaltă că lumea ei s-a prăbușit. Două femei pot intra în perimenopauză, dar una poate avea informații, sprijin și resurse, în timp ce cealaltă se poate simți singură, speriată și neînțeleasă. Diferența nu ține doar de personalitate sau de „tărie de caracter”. Adaptarea este influențată de relația dintre persoană și context.

Schlossberg propune modelul celor 4S pentru a înțelege adaptarea la tranziții: situation, self, support și strategies (Schlossberg, 1981; Anderson, Goodman & Schlossberg, 2012). Contează situația în sine, adică natura schimbării, momentul în care apare, durata, gradul de control și impactul ei. Contează sinele, adică istoria personală, valorile, resursele, vulnerabilitățile și modul în care persoana se percepe. Contează suportul, adică relațiile care pot oferi siguranță, validare și ajutor concret. Și contează strategiile, adică felul în care persoana face față emoțional, cognitiv și comportamental noii realități.

Această perspectivă este valoroasă pentru că ne scoate din capcana simplificărilor. Nu putem reduce adaptarea la optimism, voință sau gândire pozitivă. O femeie nu traversează o tranziție doar cu mintea ei, ci cu biografia ei, cu sistemul ei nervos, cu relațiile ei, cu resursele materiale pe care le are sau nu le are, cu experiențele ei timpurii de atașament, cu istoria ei de pierdere sau traumă și cu sensurile pe care le poate construi.

Modelul stresului și copingului dezvoltat de Richard Lazarus și Susan Folkman arată că impactul unui eveniment depinde și de evaluarea pe care persoana o face asupra situației și asupra resurselor disponibile (Lazarus & Folkman, 1984). Nu doar evenimentul contează, ci și întrebarea implicită: „Pot face față?”. Dacă o femeie simte că nu are sprijin, bani, informații, timp, spațiu sau permisiunea interioară de a cere ajutor, aceeași tranziție poate deveni mult mai copleșitoare.

Suportul social este unul dintre cei mai importanți factori de protecție în fața stresului (Cohen & Wills, 1985). Nu pentru că ceilalți pot rezolva întotdeauna problema, ci pentru că prezența lor poate reduce sentimentul de izolare. Omul are nevoie să fie văzut, mai ales în perioadele în care nu se mai recunoaște pe sine. Uneori, ceea ce ajută cel mai mult nu este sfatul, ci prezența unei persoane care poate transmite: „Înțeleg că ești într-un loc greu. Nu trebuie să treci singură prin asta.”

La fel de importantă este flexibilitatea psihologică, concept central în Acceptance and Commitment Therapy. Ea se referă la capacitatea de a rămâne în contact cu realitatea prezentă, chiar și atunci când este inconfortabilă, și de a acționa în acord cu valorile proprii (Hayes, Strosahl & Wilson, 1999). În tranziții, rigiditatea poate lua multe forme: agățarea de o identitate veche, negarea schimbării, încercarea de a reveni cu orice preț la „cum era înainte” sau interpretarea suferinței ca dovadă că ceva este fundamental greșit. Flexibilitatea nu înseamnă resemnare. Înseamnă capacitatea de a face loc adevărului că viața s-a schimbat și că răspunsurile vechi pot avea nevoie să fie actualizate.

Reglarea emoțională joacă, de asemenea, un rol esențial. James Gross descrie reglarea emoțională ca procesul prin care oamenii influențează ce emoții au, când le au și cum le exprimă (Gross, 1998). O tranziție aduce adesea emoții contradictorii: tristețe și ușurare, iubire și furie, frică și entuziasm, dor și libertate. Multe femei suferă nu doar din cauza emoțiilor, ci și din cauza convingerii că nu ar trebui să le aibă. Mama care simte pierderea propriei libertăți poate fi copleșită de vinovăție. Femeia care simte ușurare după divorț poate judeca această ușurare. Femeia care simte furie în timp ce îngrijește un părinte bolnav poate crede că furia o face un om rău. Dar emoțiile ambivalente nu sunt un eșec moral. Ele sunt adesea semnul că psihicul încearcă să integreze o realitate complexă.

Un alt element important este atașamentul. Teoria atașamentului, inițiată de John Bowlby și dezvoltată ulterior în cercetarea adultă, arată că experiențele relaționale timpurii pot influența felul în care oamenii caută sprijin, tolerează distanța, gestionează pierderea și se simt în siguranță în relații (Bowlby, 1969; Mikulincer & Shaver, 2007). În tranziții, vechile tipare de atașament se pot reactiva. Unele femei se izolează tocmai când ar avea nevoie de sprijin. Altele se agață de relații care nu le mai susțin. Altele se simt vinovate pentru orice nevoie proprie. A înțelege aceste tipare nu înseamnă a învinovăți trecutul, ci a aduce mai multă claritate în prezent.

Auto-compasiunea este o altă resursă importantă. Kristin Neff o descrie ca pe o atitudine de bunătate față de sine în momentele de suferință, combinată cu recunoașterea faptului că vulnerabilitatea face parte din experiența umană (Neff, 2003). În tranziții, auto-compasiunea poate fi antidotul împotriva unei voci interioare dure care spune: „Ar trebui să te descurci mai bine”, „Nu ai voie să fii așa”, „Alții pot, tu de ce nu poți?”. Uneori, o femeie nu are nevoie de mai multă presiune pentru a se transforma. Are nevoie de un spațiu interior mai puțin ostil în care transformarea să poată avea loc.

În cele din urmă, contează capacitatea de a construi sens. Nu în sensul superficial în care ar trebui să găsim „partea bună” în orice suferință. Unele experiențe sunt pur și simplu dureroase și nu trebuie cosmetizate. Dar, în timp, oamenii au nevoie să poată integra ceea ce li s-a întâmplat într-o poveste mai largă despre viața lor. Cercetările despre meaning making sugerează că adaptarea după evenimente stresante este influențată de felul în care persoana reușește să integreze experiența în sistemul ei de sens (Park, 2010). Sensul nu anulează durerea, dar poate împiedica durerea să rămână un fragment izolat, imposibil de integrat.

În acest punct, este important să nu romantizăm tranzițiile. Nu orice suferință este dezvoltare. Nu orice dezorganizare este transformare. Există depresie, anxietate, traumă, doliu complicat, burnout, tulburări somatice și situații în care sprijinul specializat este necesar. A spune că unele tranziții fac parte din dezvoltarea umană nu înseamnă a minimaliza suferința sau a evita evaluarea clinică. Dimpotrivă, o perspectivă matură trebuie să poată ține împreună două adevăruri: unele simptome pot apărea în contextul unei reorganizări firești, iar unele simptome indică o suferință care are nevoie de intervenție și îngrijire adecvată.

Aici poate deveni importantă terapia.

Cum poate terapia să susțină o tranziție?

Ce poate oferi un cadru terapeutic atunci când o femeie se află între două forme ale propriei identități?

Terapia nu este necesară pentru orice tranziție. Oamenii au traversat dintotdeauna schimbări majore sprijinindu-se pe familie, prieteni, comunitate, spiritualitate, ritualuri, timp și resurse personale. A transforma fiecare tranziție într-o problemă clinică ar fi o formă de reducționism. Dar există momente în care suferința devine prea intensă, prea persistentă sau prea izolată pentru a fi dusă doar în interiorul vieții obișnuite. Atunci, un cadru terapeutic poate deveni un spațiu de susținere, clarificare și integrare.

În activitatea mea ca psiholog clinician și în formarea mea somatică, întâlnesc frecvent femei care nu au nevoie să fie grăbite spre soluții, ci mai întâi au nevoie ca experiența lor să fie înțeleasă. Uneori, primul lucru care ajută este schimbarea limbajului. Nu „sunt defectă”, ci „sunt într-o tranziție”. Nu „am luat-o razna”, ci „ceva din vechea mea identitate nu mai corespunde vieții mele actuale”. Nu „trebuie să revin cât mai repede la cine eram”, ci „poate că trebuie să înțeleg cine devin”.

Relația terapeutică poate oferi un spațiu în care femeia să nu fie redusă la simptome, dar nici lăsată singură cu ele. Carl Rogers a subliniat importanța acceptării, empatiei și congruenței în relația de ajutor (Rogers, 1957). Cercetările contemporane despre factorii comuni în terapie susțin, de asemenea, rolul alianței terapeutice și al relației în procesul de schimbare (Norcross & Wampold, 2011). Dincolo de orientarea teoretică, există ceva profund vindecător în experiența de a fi ascultată fără grabă, fără judecată și fără presiunea de a produce imediat o versiune „funcțională” a propriei vieți.

În tranziții, terapia poate ajuta la diferențierea dintre ceea ce s-a pierdut și ceea ce se transformă. Poate sprijini procesul de doliu pentru identitățile vechi, poate ajuta la identificarea resurselor, poate aduce claritate în tiparele relaționale și poate crea un spațiu în care emoțiile contradictorii pot fi tolerate. O femeie poate descoperi că furia ei nu este un defect, ci un semnal al limitelor încălcate. Că oboseala nu este lene, ci costul unei perioade lungi de adaptare. Că tristețea nu este neapărat semnul unei prăbușiri, ci poate fi uneori expresia unui doliu pentru o versiune a vieții care nu mai există.

Pentru că tranzițiile se trăiesc și în corp, nu doar în minte, poate fi utilă și o atenție mai mare la semnalele corporale. Somatic Experiencing, abordare dezvoltată de Peter Levine, pornește de la ideea că stresul și trauma implică răspunsuri ale sistemului nervos care pot rămâne blocate sau incomplete (Levine, 1997; Payne, Levine & Crane-Godreau, 2015). Lucrul cu senzațiile corporale, ritmul, resursele și capacitatea de reglare poate ajuta unele persoane să își recunoască mai fin stările interne și să revină treptat la un sentiment mai mare de siguranță.

Este important să formulăm această parte cu prudență. Somatic Experiencing nu este o soluție miraculoasă și nu înlocuiește evaluarea clinică, intervențiile bazate pe dovezi sau sprijinul medical atunci când acestea sunt necesare. În același timp, pentru multe persoane, includerea corpului în procesul terapeutic poate fi valoroasă, mai ales atunci când suferința se exprimă prin tensiune, neliniște, amorțeală, hiperactivare sau dificultăți de reglare.

Terapia poate susține o tranziție nu prin a oferi răspunsuri gata făcute, ci prin a crea condițiile în care o femeie își poate auzi propriile răspunsuri. Uneori, nu avem nevoie ca cineva să ne spună cine suntem. Avem nevoie de un spațiu suficient de sigur în care să putem recunoaște că nu mai suntem exact cine am fost și că acest lucru, deși dureros, nu este neapărat o tragedie. Poate fi începutul unei forme mai adevărate de viață.

În loc de concluzie: un manifest pentru o psihologie a tranzițiilor feminine

Cum ar arăta o cultură psihologică în care tranzițiile femeilor nu ar fi minimalizate, patologizate sau reduse la hormoni

Avem nevoie de un limbaj mai bun pentru momentele în care o femeie nu se mai recunoaște. Un limbaj care să nu patologizeze prea repede, dar nici să nu banalizeze suferința. Un limbaj care să poată spune: poate că nu te destrami; poate că te reorganizezi. Poate că nu ai eșuat; poate că vechea poveste despre tine nu mai poate susține viața pe care o trăiești acum. Poate că ceea ce trăiești nu este doar sfârșitul unei etape, ci începutul unei alte forme de a fi.

O psihologie a tranzițiilor feminine ar trebui să poată ține împreună corpul, identitatea, relațiile și cultura. Să nu reducă perimenopauza la hormoni, maternitatea la instinct, divorțul la eșec, îmbătrânirea la pierdere sau suferința la simptom. Să poată vedea că, de-a lungul vieții, femeile traversează praguri care le cer să se redefinească, uneori în tăcere, uneori fără ritualuri, uneori fără sprijinul unei lumi care să știe să întrebe: „Ce se schimbă în tine acum?”.

Nu cred că scopul este să transformăm fiecare perioadă dificilă într-o lecție. Unele experiențe sunt dureroase, nedrepte sau traumatice și nu au nevoie de interpretări frumoase. Au nevoie de protecție, sprijin, tratament, martori și timp. Dar cred că avem nevoie să recunoaștem că dezvoltarea adultă nu este liniară și că identitatea femeilor nu se construiește o dată pentru totdeauna. Ea se reorganizează la fiecare prag major al vieții.

Între femeia care ai fost și femeia care devii există un spațiu greu de locuit. Este spațiul în care vechile răspunsuri nu mai ajung, iar cele noi nu sunt încă limpezi. Este spațiul în care apar întrebări incomode, emoții contradictorii și uneori o oboseală adâncă. Dar poate că tocmai acolo începe una dintre cele mai profunde forme ale dezvoltării adulte: nu aceea în care adăugăm încă un rol, încă o performanță, încă o responsabilitate, ci aceea în care avem curajul să ne întrebăm ce rămâne adevărat despre noi atunci când viața se schimbă.

Poate că una dintre cele mai importante întrebări nu este „Cum mă întorc la cine eram?”, ci „Cine pot deveni, dacă îmi permit să ascult ce se schimbă în interiorul meu?”.