Când corpul se schimbă, se schimbă și povestea despre tine. Perimenopauza ca tranziție psihologică

Jul 22

De ce atât de multe femei spun în perimenopauză: „nu mă mai recunosc”?

Sunt femei care ajung în perimenopauză fără să știe, la început, că sunt în perimenopauză. Nu musai că nu-și cunosc corpul, ci pentru că felul în care începe această etapă este adesea subtil și greu de pus într-o singură categorie. Poate începe cu somn fragmentat, cu stare de iritare, cu o oboseală care nu seamănă cu oboseala de până atunci, cu cicluri menstruale mai imprevizibile, cu bufeuri sau transpirații nocturne, cu anxietate apărută parcă din senin, cu ceață mentală sau cu o senzație greu de explicat: „nu mai sunt eu”.

Această frază, „nu mă mai recunosc”, apare des în poveștile femeilor aflate la mijlocul vieții. Uneori este spusă cu teamă, alteori cu rușine, alteori cu furie. Femeia se întreabă dacă este stres, vârstă, anxietate, depresie, lipsă de disciplină, lipsă de recunoștință sau pur și simplu „ceva în neregulă cu mine”. Dar, înainte de orice concluzie grăbită, poate că avem nevoie de o întrebare mai bună: ce se întâmplă cu o femeie atunci când corpul ei începe să se schimbe într-un fel pe care nu îl mai poate controla ca înainte?

Perimenopauza nu este doar o etapă hormonală. Este o tranziție neuro-endocrină reală, care poate influența somnul, dispoziția, energia, termoreglarea, ciclul menstrual și sensibilitatea la stres. Dar experiența femeii nu poate fi redusă doar la biologie. Pentru multe femei, perimenopauza este și o tranziție psihologică. Nu, hormonii nu explică tot, iar schimbările corpului ating ceva mai profund: felul în care femeia se simte în propriul corp, felul în care își înțelege energia, limitele, dorința, relațiile și identitatea.

Când corpul se schimbă, se schimbă adesea și povestea despre tine.

Perimenopauza ca tranziție neuro-endocrină

Ce se schimbă în corp, fără să reducem totul la biologie

Perimenopauza este perioada de tranziție către menopauză, marcată de fluctuații hormonale și de modificări ale ciclului menstrual. Nu este o linie dreaptă. Nu este un proces perfect previzibil. Pentru unele femei, modificările sunt blânde. Pentru altele, această perioadă poate fi intensă și cu potențial de dezorganizare. Ghidurile clinice recomandă ca la femeile de peste 45 de ani identificarea perimenopauzei și menopauzei să se bazeze în principal pe simptome și context clinic, nu pe un singur test hormonal de rutină (NICE, 2024).

Dar ceea ce este important pentru acest articol nu este să intrăm în detalii medicale. Acestea aparțin medicului ginecolog, endocrinolog sau altui medic cu competență în sănătatea femeii. Important este să înțelegem că perimenopauza implică o reorganizare neuro-endocrină, adică o schimbare a dialogului dintre hormoni, creier, sistem nervos și corp. Cercetările recente descriu modul în care schimbările hormonale din tranziția menopauzală pot interacționa cu sistemele implicate în dispoziție, somn, termoreglare, funcționare cognitivă și răspuns la stres (Fidecicchi et al., 2024).

Asta nu înseamnă că fiecare stare emoțională din perimenopauză trebuie explicată hormonal. Ar fi o simplificare. Dar nici nu putem ignora corpul. Pentru mult timp, multe femei au fost învățate să își trateze corpul ca pe un instrument care trebuie să funcționeze: să ducă, să reziste, să poată, să nu încurce, să nu ceară prea mult. În perimenopauză, corpul începe uneori să vorbească mai tare și nu întotdeauna vorbește frumos. Nu întotdeauna e convenabil să auzim ce vrea să ne spună. Dar suficient de puternic încât femeia să nu îl mai poată ignora.

Biologia contează, dar biologia nu e toată povestea. Știu din proprie experiență, nu doar din experiență de lucru cu femei.

Când corpul devine imprevizibil

Pentru o femeie, corpul nu este doar corp. Este parte din identitate, din intimitate, din feminitate, din siguranță, din felul în care se mișcă prin lume. Chiar și atunci când nu ne gândim conștient la el, corpul ne oferă un sentiment de continuitate. Știm cum obosim, cum ne revenim, cum dormim, cum arătăm, cum funcționăm, cum ne reglăm. Iar atunci când aceste repere se modifică, femeia poate simți că pierde familiaritatea cu sine.

Apar simptome, dar nu e doar despre ele. Este despre faptul că simptomele pot schimba relația femeii cu ea însăși. Dacă nu mai doarme bine, nu mai are aceeași răbdare. Dacă are ceață mentală, poate începe să își pună la îndoială competența. Dacă se irită mai ușor, poate simți vinovăție. Dacă sexualitatea se schimbă, poate apărea teamă, rușine sau distanță în cuplu. Dacă energia scade, poate simți că trădează imaginea femeii care „le ducea pe toate”.

De aceea, întrebarea „ce simptome ai?” este importantă, dar incompletă. O întrebare mai de profunzime este: ce poveste începi să-ți spui despre tine atunci când apar aceste simptome? Îți spui că ești slabă? Că îmbătrânești? Că nu mai ești atractivă? Că nu mai poți fi iubită? Că nu mai ești eficientă? Că nu mai ai voie să ceri? Că trebuie să suporți în tăcere?

Aici începe dimensiunea psihologică a perimenopauzei. Pentru că, de multe ori, suferința nu vine doar din simptom, ci și din interpretarea simptomului. Un bufeu poate fi o reacție fiziologică. Dar dacă apare într-o întâlnire importantă și femeia simte rușine, expunere sau pierderea controlului, experiența devine și una psihologică. O noapte proastă poate fi o noapte proastă. Dar dacă nopțile proaste se adună, iar femeia începe să creadă că nu mai poate avea încredere în corpul ei, apare o schimbare în sentimentul de siguranță interioară.

Nu toate femeile vor trăi perimenopauza astfel. Unele vor trece relativ ușor prin această etapă. Altele vor simți că este una dintre cele mai vulnerabile perioade ale vieții lor adulte. Studiile longitudinale, inclusiv cele din Study of Women’s Health Across the Nation, au arătat că tranziția menopauzală se poate asocia, la unele femei, cu simptome vasomotorii, tulburări de somn, modificări ale dispoziției și alte schimbări ale sănătății la mijlocul vieții, iar impactul depinde de o combinație de factori biologici, psihologici și sociali (El Khoudary et al., 2019).

Asta este, poate, una dintre cele mai importante idei: perimenopauza nu se petrece într-un corp abstract. Se petrece în corpul unei femei care are o istorie.

Perimenopauza vine rar singură

De ce această etapă este adesea atât de încărcată

Problema nu este doar că hormonii se schimbă. Problema este că, adesea, hormonii se schimbă exact într-un moment în care întreaga viață cere o reorganizare.

Pentru multe femei, perimenopauza apare într-o perioadă deja aglomerată psihologic. Copiii sunt adolescenți sau încep să plece de acasă. Părinții îmbătrânesc și au nevoie de sprijin. Relația de cuplu ajunge într-un punct de bilanț. Cariera poate fi stabilă, dar nu întotdeauna vie. Corpul nu mai răspunde la fel. Oboseala acumulată în ani de grijă, performanță și adaptare începe să se simtă. Iar întrebările despre timp, sens, dorință și libertate devin mai greu de amânat.

Această suprapunere este esențială. Dacă ne uităm doar la hormoni, pierdem contextul. Dacă ne uităm doar la context, pierdem corpul. Dar dacă le privim împreună, începem să înțelegem de ce unele femei descriu perimenopauza nu doar ca pe o etapă medicală, ci ca pe un prag existențial.

O femeie poate să nu mai aibă aceeași toleranță pentru lucrurile pe care le-a suportat ani întregi. Poate să nu mai vrea să fie mereu disponibilă. Poate să nu mai accepte relații în care se simte invizibilă. Poate să nu mai poată funcționa doar din datorie. Poate să nu mai aibă energie pentru compromisuri care altădată păreau „normale”. Și atunci apare întrebarea: este aceasta doar iritabilitate? Sau este și începutul unei clarități?

Desigur, nu trebuie să romantizăm totul. Uneori este epuizare. Uneori este depresie. Uneori este anxietate. Uneori este burnout. Uneori este nevoie de evaluare medicală și sprijin terapeutic. Studiile despre sănătatea mintală în tranziția menopauzală arată că, la unele femei, această perioadă poate fi asociată cu o vulnerabilitate crescută pentru simptome depresive sau anxioase, mai ales în prezența unor vulnerabilități anterioare, a stresului cronic, a tulburărilor de somn sau a lipsei de suport (Freeman et al., 2006; Bromberger & Epperson, 2018).

Dar tocmai de aceea avem nevoie de un limbaj mai nuanțat. Nu orice reacție este „doar hormonală”. Nu orice suferință este „doar psihologică”. Nu orice simptom este o boală. Și nu orice dezorganizare este lipsă de voință. Uneori, perimenopauza este locul în care corpul, biografia și viața prezentă se întâlnesc într-un mod care cere atenție.

Perimenopauza ca tranziție de identitate

Cine sunt eu acum, dacă nu mai pot funcționa ca înainte?

Poate că una dintre cele mai grele părți ale perimenopauzei este confruntarea cu o întrebare pe care multe femei au amânat-o mult timp: cine sunt eu dincolo de rolurile mele?

Dincolo de mamă. Dincolo de parteneră. Dincolo de fiică. Dincolo de profesionistă. Dincolo de femeia care rezolvă, ține, organizează, anticipează, susține, repară, se adaptează. Cine sunt eu când corpul meu nu mai susține același ritm? Cine sunt eu când energia mea devine mai prețioasă? Cine sunt eu când nu mai pot să spun „da” fără costuri? Cine sunt eu când nu mai vreau doar să funcționez?

Ca observație clinică, aș formula astfel: perimenopauza poate deveni o etapă în care corpul nu mai acceptă ceea ce psihicul a tolerat prea mult timp.

Această frază trebuie înțeleasă cu grijă. Nu înseamnă că toate simptomele au o cauză psihologică. Nu înseamnă că femeia și-a produs singură suferința. Înseamnă doar că, uneori, schimbările corpului creează un spațiu în care adevăruri vechi, neascultate, devin mai greu de ignorat. Oboseala poate arăta că ritmul nu mai este sustenabil. Iritabilitatea poate arăta limite încălcate. Lipsa dorinței poate vorbi despre distanță, presiune sau nevoia unei alte forme de intimitate. Ceața mentală poate aduce panică, dar și întrebarea: cât timp am funcționat fără pauză?

În primul articol din această serie (AICI) am vorbit despre tranziții ca despre spațiul dintre două identități. Perimenopauza poate fi exact un asemenea spațiu. Femeia nu mai este femeia de 30 de ani, dar nu știe încă cine este femeia care devine. Nu mai poate trăi în același fel, dar nici nu are încă o hartă pentru etapa următoare. Iar această lipsă de hartă poate fi dureroasă.

Cultura nu ajută prea mult. Despre adolescență avem limbaj. Despre sarcină și naștere avem ritualuri, chiar dacă imperfecte. Despre menopauză se vorbește încă prea des fie medicalizat, fie ironic, fie în șoaptă. Femeia aflată în perimenopauză poate simți că intră într-o etapă fără martori, fără ritual, fără recunoaștere. Ca și cum ceea ce trăiește ar trebui gestionat discret, eficient și fără să deranjeze.

Dar această etapă merită mai mult decât discreție. Merită înțelegere. Pentru că nu este doar despre sfârșitul fertilității. Nu este doar despre cicluri neregulate. Nu este doar despre simptome. Este și despre schimbarea raportului cu timpul. Despre trecerea de la „mai am timp pentru orice” la „ce vreau să fac cu timpul care contează?”. Despre trecerea de la adaptare automată la alegeri mai conștiente. Despre trecerea de la a fi definită prin ce oferi altora la a te întreba ce mai este viu în tine acum.

Aceasta nu este o pierdere simplă. Este o reorganizare.

Ce te poate ajuta

Cum poate fi susținută această tranziție fără să fie nici patologizată, nici minimizată

Primul lucru care ajută este informația corectă. Pentru multe femei, simplul fapt de a afla că ceea ce trăiesc poate avea legătură cu perimenopauza aduce ușurare. Și nu că a căpătat un nume ceea ce simte, ci pentru că reduce sentimentul de rușine sau izolare. Când experiența are un nume, femeia nu mai este singură în starea de haos pe care o poate resimți.

Al doilea lucru este evaluarea medicală atunci când simptomele sunt intense, persistente sau afectează calitatea vieții. Perimenopauza nu trebuie tratată nici ca o boală, nici ca o etapă care trebuie suportată în tăcere. Există opțiuni medicale și non-medicale pentru simptomele menopauzale, iar ghidurile clinice recomandă discuții individualizate despre beneficii, riscuri, preferințe și nevoi (NICE, 2024; The North American Menopause Society, 2022).

Al treilea lucru este somnul. Nu ca recomandare banală, ci ca fundament al reglării emoționale. Când somnul este afectat săptămâni sau luni la rând, capacitatea de a face față vieții de zi cu zi scade, iritabilitatea crește, anxietatea devine mai ușor de activat, gândirea devine mai dificilă. Uneori, înainte să ne întrebăm „ce este în neregulă cu mine?”, poate merită să ne întrebăm: ”de cât timp nu m-am mai odihnit cu adevărat?”

Al patrulea lucru este suportul. Pentru multe femei, unul dintre cele mai vindecătoare momente este să audă o altă femeie spunând: „și eu trec prin asta”. Nu vorbim ca să transformăm experiența într-o conversație superficială, vorbim ca astfel rușinea să nu se mai poată hrăni din izolare. Când femeile își spun adevărul unele altora, ceva se relaxează. Nu trăim toate la fel, dar descoperim că nu suntem singure într-o etapă despre care s-a vorbit prea puțin.

Al cincilea lucru este terapia, atunci când femeia simte că nu mai poate duce singură intensitatea acestei perioade. Terapia poate oferi un spațiu în care simptomele să fie înțelese, dar femeia să nu fie redusă la ele. Un spațiu în care să poată fi explorate limitele, pierderile, furia, tristețea, frica, dorința, corpul și întrebările despre identitate. Uneori, ceea ce ajută nu este o soluție imediată, ci o relație în care femeia nu mai trebuie să se explice defensiv.

Și mai este ceva: să reușească să fie mai în contact cu propriul corp. Nu ca să-l controleze mai bine, ci ca să-l asculte mai onest. Perimenopauza poate fi o invitație dificilă de a schimba relația cu propriul corp: de la critică la curiozitate, de la forțare la colaborare, de la rușine la respect. Corpul nu este dușmanul, amintește-ți asta. Corpul este locul în care schimbarea devine vizibilă.

Aș vrea și să spun că acest articol are scop educativ și nu înlocuiește evaluarea medicală, psihologică sau psihiatrică atunci când simptomele sunt intense, persistente sau afectează funcționarea de zi cu zi. Vă încurajez să apelați la ajutor de specialitate!

În loc de concluzie

Cum ar fi să nu mai privim perimenopauza doar ca pe o pierdere, ci ca pe o reorganizare?

Perimenopauza nu este sfârșitul feminității. Nu este începutul invizibilității. Nu este o dovadă că femeia nu mai e femeie. Dar nu este nici o etapă minoră, care ar trebui trecută sub tăcere. Pentru multe femei, este o perioadă de dezorientare reală, în care corpul se schimbă, energia se schimbă, somnul se schimbă, emoțiile se schimbă, iar povestea despre sine începe să se rescrie.

Poate că întrebarea nu este doar „cum scap de simptome?”, deși această întrebare este legitimă și importantă. Poate că mai există o întrebare, mai de profunzime: ce încearcă această etapă să îmi arate despre felul în care vreau să trăiesc de acum înainte?

Poate că nu mai pot trăi în același ritm.
Poate că nu mai pot spune DA când corpul meu spune NU.
Poate că nu mai pot confunda iubirea cu sacrificiul permanent.
Poate că nu mai pot numi responsabilitate ceea ce este, de fapt, auto-abandon.
Poate că nu mai vreau doar să funcționez, vreau să trăiesc cu adevărat.

Când corpul se schimbă, se schimbă și povestea despre tine. Iar această poveste nu trebuie scrisă în rușine, în grabă sau în singurătate. Poate fi scrisă cu informație, cu sprijin, cu grijă, cu terapie atunci când este nevoie și cu respect pentru femeia care ai fost, dar și pentru femeia care începi să devii.

Florina Badea