„Nu mai pot ca înainte”. Când perimenopauza întâlnește anii de suprasolicitare

Una dintre frazele pe care multe femei ajung să le spună în jurul vârstei de 40 de ani și după este aceasta: „Nu mai pot ca înainte.”

La început, poate suna ca o constatare banală sau chiar ca îngrijorare legată de competență. Poate fi pusă pe seama oboselii, a stresului, a responsabilităților, a lipsei de somn sau a faptului că viața a devenit prea plină. Uneori o parte sau toate acestea pot fi adevărate.

Dar, pentru unele femei, această frază are o greutate mai mare. Nu vorbește doar despre o săptămână grea sau despre o perioadă aglomerată. Vorbește despre un mod de funcționare care începe să nu mai fie sustenabil.

Femeia care putea face multe începe să simtă că nu mai poate duce la fel. Femeia care era disponibilă pentru toți începe să se irite atunci când ceilalți se bazează pe ea ca înainte. Femeia care făcea lucrurile repede, bine și fără să ceară prea mult sprijin începe să simtă că ritmul vechi o ”costă” mai mult decât înainte.

Aceasta este una dintre zonele în care perimenopauza nu poate fi înțeleasă doar ca etapă hormonală. Ea apare adesea într-o viață deja plină, după ani de adaptare, muncă, grijă, responsabilitate și disponibilitate pentru ceilalți.

Corpul se schimbă, dar se schimbă și capacitatea femeii de a continua același ritm neschimbat și după aceeași ”rețetă” viața.

Când grija devine suprasolicitare

În psihologia dezvoltării, Erik Erikson descrie vârsta adultă mijlocie prin tensiunea dintre generativitate și stagnare. Generativitatea are legătură cu grija, creația, contribuția, transmiterea și implicarea în ceea ce continuă dincolo de propria persoană. Erikson formulează foarte frumos că omul matur are nevoie „să fie de folos”, iar generativitatea include productivitate și creativitate, nu doar parentalitate.

Această idee este importantă pentru femeile 40+, pentru că multe dintre ele au fost deja profund generative. Au crescut copii, au susținut relații, au construit cariere, au avut grijă de părinți, au ținut case și gospodării, au organizat, au anticipat, au reparat, au purtat în minte detalii pentru mulți oameni.

Dar generativitatea sănătoasă nu este același lucru cu autosacrificiul.

A avea grijă nu înseamnă a te abandona pe tine. A contribui nu înseamnă a fi disponibilă nelimitat. A iubi nu înseamnă a-ți ignora corpul. A fi responsabilă nu înseamnă a funcționa la nesfârșit peste limitele tale.

Și totuși, multe femei au învățat să facă exact asta. Nu neapărat pentru că cineva le-a spus explicit, ci pentru că așa s-a construit rolul lor: să observe, să țină, să poarte după ele, să nu deranjeze, să rezolve, să fie bine pentru ceilalți.

În jurul perimenopauzei, această formulă începe uneori să se fisureze.

Corpul nu mai acceptă ritmul vechi

Este important să nu explicăm totul psihologic. Perimenopauza este o tranziție neuroendocrină reală, iar schimbările de somn, energie, dispoziție sau toleranță la stres pot avea o componentă biologică importantă. Studiile despre tranziția menopauzală arată că tulburările de somn sunt frecvente și pot interacționa cu simptome vasomotorii, dispoziție, stres și schimbări hormonale.

Dar este la fel de important să nu explicăm totul doar prin lentinala hormonilor.

O femeie nu trăiește perimenopauza într-un laborator. O trăiește într-o familie, într-o relație, într-o carieră, într-un corp care a purtat ani de stres, într-o istorie de adaptare și, uneori, într-o viață în care recuperarea a fost amânată prea mult.

Bruce McEwen a descris conceptul de încărcătură alostatică drept costul adaptării repetate la stres. Pe scurt, organismul se poate adapta, dar adaptarea are un preț atunci când sistemele de stres sunt activate prea frecvent, prea intens sau fără suficientă recuperare. În limbaj mai simplu: corpul poate duce mult, dar nu fără cost.

Iar uneori, în jurul vârstei de 40+, femeia începe să simtă acest cost. Nu mai poate dormi prost și funcționa impecabil a doua zi. Nu mai poate spune „da” tuturor și apoi să se refacă cu o cafea. Nu mai poate continua cu același nivel de control, grijă și disponibilitate fără ca organismul să trimită semnale. Nu mai poate confunda rezistența cu sănătatea.

Limita nu este întotdeauna un eșec

Pentru multe femei, cel mai greu nu este doar că se simt obosite, cel mai greu este ce încep să creadă despre ele când nu mai pot.

„Nu mai sunt în stare.”
„Am devenit egoistă.”
„Nu mai am răbdare.”
„Nu mai sunt femeia care eram.”
„Ceva este în neregulă cu mine.”

Aici începe lucrul psihologic.

Pentru că o limită nu este întotdeauna un eșec. Uneori este o informație. Uneori arată că un ritm nu mai este posibil. Uneori arată că o relație este dezechilibrată. Uneori arată că o femeie a oferit prea mult timp din frică, vinovăție sau obișnuință. Uneori arată că organismul nu mai poate susține o identitate construită în jurul disponibilității nelimitate.

Întrebarea nu este doar: „Cum fac să pot din nou ca înainte?”

Poate întrebarea mai matură este: „Ce anume din felul în care am funcționat înainte nu mai este sănătos pentru mine acum?”

Aceasta este o schimbare importantă. Pentru că multe femei intră în această etapă încercând să recupereze femeia de dinainte: femeia care putea tot, femeia care se mobiliza repede, femeia care nu avea nevoie de prea mult, femeia care își revenea fără să ceară nimic.

Tranziția însă nu cere întoarcerea la vechiul mod de funcționare, cere o reorganizare.

Ce înseamnă să lucrăm integrativ cu această etapă

Într-o abordare integrativă, nu luăm oboseala separat de viața femeii. Nu luăm iritabilitatea separat de limite. Nu luăm somnul separat de stres. Nu luăm corpul separat de rolurile pe care femeia le poartă.

Ne uităm la contextul de viață și relații: unde dă prea mult, unde cere prea puțin, unde continuă automat doar pentru că așa a făcut mereu.

Ne uităm la planul emoțional: ce furie, tristețe, vinovăție, teamă sau rușine apar atunci când vechiul ritm nu mai poate continua.

Ne uităm la planul cognitiv: ce poveste începe să își spună despre ea când nu mai poate funcționa ca înainte.

Ne uităm la planul somatic: ce semnale trimite corpul, ce spune oboseala, cum reacționează sistemul nervos, unde apare tensiunea sau retragerea.

Ne uităm componenta comportamentală: ce are nevoie să se schimbe concret în ritm, limite, comunicare, cerere de sprijin și recuperare.

Și ne uităm la planul existențial: ce fel de viață devine posibilă atunci când femeia nu mai vrea să trăiască doar prin responsabilitate.

În loc de concluzie

„Nu mai pot ca înainte” poate fi o frază dureroasă. Dar poate fi și începutul unei clarități.

Poate nu înseamnă că te pierzi pe tine însăți. Poate înseamnă că vechiul mod de funcționare nu mai poate susține viața ta de acum.

Poate nu este doar oboseală. Poate este corpul care cere o relație mai onestă cu limitele tale.

Poate nu ai nevoie să redevii femeia care putea duce tot.

Poate ai nevoie să descoperi cine devii atunci când nu mai trebuie să te abandonezi pe tine, ca să fii de folos.

Din toamnă (septembrie), deschid un grup de suport psihologic pentru femei 40+ aflate în perimenopauză și menopauză. Un cadru în care lucrăm integrativ cu această etapă: context de viață, relații, emoții, gânduri, corp, comportamente, sens și identitate.

Dacă simți că această temă te privește, îmi poți scrie povestea ta la contact@florinabadea.ro.

Abia aștept să te pot susține în această trecere către altă identitate a ta de femeie!